Ca literatura obligatorie pentru cei ce cauta adevarul in ceea ce priveste evolutionismul, recomandam Creationismul stiintific – de Dr. Henry M. Morris Creationismul_Stiintific-Dr_Henry_M_Morris.
Si, ca lectura de informare in limba romana,”Evolutionismul la bara” – autori: Lucian Cristescu si Florin Ghetu. Din acesta carte de exceptie va prezentam mai jos extrase care raspund, punct cu punct, tuturor argumentelor pseudostiintifice evolutioniste.
Introducere*
Secolul al XXI-lea este prin excelenta veacul in care puterea inseamna informatie. Lupta pentru putere este un razboi informatic dus pe doua fronturi. Primul: monopolizarea informatiei. Al doilea: dezinformarea competitorului pentru aservirea lui.
Orice morala este rezultanta raportarii la o Autoritate suprema. Timp de peste doua milenii, civilizatia europeana s-a raportat la Autoritatea descoperita in Scripturile iudeo-crestine si s-a dezvoltat, surclasand cu mult toate celelalte civilizatii.
Strategia subtila, ce urmareste eliminarea constiintei morale, consta in eradicarea lui Dumnezeu din constiinta oamenilor. Pentru aceasta, nimic nu s-a dovedit mai eficient pana acum ca promovarea teoriei evolutioniste – a aparitiei vietii si a multitudinii de specii fara implicarea vreunui agent supranatural. In cazul compromiterii calitatii de creator, Autoritatea divina este de la sine abrogata.
Prin propaganda ascunsa din sistemul educational si din media, societatea este supusa unui tir continuu de pseudoinformatii invesmantate in aura stiintei. Cei ce se multumesc sa ingurgiteze ce li se ofera de-a gata, in numele stiintei si nu se implica in evaluarea critica a informatiei sunt din start prizonieri ai dezinformarii.
Materialul documentar prezentat mai jos se bazeaza in masura covarsitoare (93%) pe declaratiile savantilor cu convingeri evolutioniste. Fara a epuiza toate sursele la indemana, obiectivul acestui studiu este sa le ofere celor responsabili un volum minim, dar suficient, de informatie in stare sa faca diferenta dintre autentic si fals.
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Evolutionismul*
Darwin a afirmat ca intreaga diversitate a lumii vii s-ar fi produs prin evolutie, de la o simpla celula pana la om, promovand selectia naturala, un proces ce s-ar baza pe trei piloni:
-
producerea unor variatii la intamplare (azi le intelegem ca mutatii genetice), independent de conditiile de mediu;
-
ereditatea (transmiterea genetica) acestor variatii catre progenituri, avand ca urmare diversificarea membrilor unei specii, fapt ce creeaza premisele pentru aparitia unor noi specii;
-
selectia naturala, prin promovarea si eliminarea mutatiilor aparute la indivizi prin actiunea conditiilor de mediu, avand ca rezultat favorizarea numai a acelor indivizi cu modificari benefice (cel mai bine adaptati).
Pornind de la asemanari pur morfologice si de comportament, printr-un ingenios proces de comparatie intre diferite specii, Darwin a produs arborele filogeniei, cu trunchi, ramuri, increngaturi si ramurele. Marea problema a acestui arbore este aceea ca inrudirile bazate pe asemanari aparente, morfologice, inseala. Daca am cauta cu orice pret sa definim evolutia pe temeiul geneticii, am afla cu surprindere ca chitcanul este „inrudit” genetic cu elefantul; ca vaca este „inrudita” cu delfinul iar ornitorincul este „ruda” cu cangurii.
Intregul proces al selectiei naturale, efectuat prin pasi extrem de mici, ar fi fost posibil datorita unui timp nelimitat.
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
De la un univers vesnic la Big Bang*
In 1927, plecand de la observatia expansiunii universului, fizicianul Georges Lemaitre – preot catolic – a lansat teoria Big Bang (explozia „oului primar”).
Conform observatiilor, Big Bangul s-ar fi produs in urma cu 13,8 miliarde de ani. Faptul ca universul are un inceput presupune din capul locului un cadru neprietenos teoriei darwiniste despre evolutie. Si, implicit, sugereaza o geneza.
„Teoria Big Bang implica un anumit aspect metafizic care fie te atrage, fie te revolta.” (Hubert Reeves, astrofizician canadian, consultant NASA: „On the Origin of the Light elements”, Asirnphysical Journal, 1973, 170, p. 912)
„Am demonstrat ca, daca este corecta teoria relativitatii generale, atunci orice model rezonabil al universului trebuie sa fi inceput cu «momentul zero» (singularity, engl.). Aceasta ar insemna ca stiinta ar putea prezice ca universul trebuie sa fi avut un inceput. Dar n-ar putea sa prezica cum a inceput, caci pentru aceasta ar trebui sa apeleze la Dumnezeu.” (Stephen W. Hawking, in John Leslie & Robert Lawrence Kulm, The Mystery of Existence, 2013, p. 86)
„Cu siguranta ca a existat ceva care a declansat totul. Daca esti religios, nu exista o teorie mai buna pentru originea universului care sa se potriveasca cu Geneza.” (Robert Wilson, laureat Nobel pentru fizica (1978), „Show Me God…”, in Day Star Publications, 2000, p. 157)
„Elementul esential atat in raporlul astronomic, cat siin consemnarea biblica asupra genezei este acelasi: lantul de evenimente incepe brusc, la un anumit moment al timpului, printr-o explozie de lumina si energie. (…) Legea Hubble este una dintre marile descoperiri in stiinta. Este unul dintre principalii stalpi de sustinere ai raportului stiintific al genezei.” (Robert Jastrow, fizician, astronom, directorul fondator lntitutului Goddard pentru Studii Spatiale, de la NASA, in Robert Jastrow, God and the Astronomres,1992, p.14)
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Problema de metodologie*
in 1876, contemporanul lui Darwin, savantul german Karl von Baer, publica prima critica sistematica si necrutatoare a teoriei darwiniste. Lucrarea se intitula Despre teoria lui Darwin si se intindea pe 245 de pagini. Una dintre remarcile exceptionale ale lui von Baer identifica un viciu fundamental de metodologie, pe care il exprima magistral: „La Darwin, teoria e mai intai, iar observatiile, dupa aceea.”
Daca Darwin ar fi venit doar cu o ipoteza i ar fi la.sat observatiile sa o confirme sau sa o in:firme, ar fi fost altceva. El insa a construit teoria ca pe o conceptie filosofica asupra existentei, independent de observatii. intr-un moment de responsabilitate, Darwin a recunoscut: „Sunt destul de constient ca speculatiile mele merg dincolo de hotarele stiintei adevarate.” (Charles Darwin, citat in N.C. Gillespie, Charles Darwin and the Problem of Creation, University of Chicago, 1979, p. 2. N.C. Gillespie este specialist in biologie moleculara la Universitatea din California)
Ernst Mayr, eminentul biolog evolutionist de la Harvard, spunea: „Evolutia este pur si simplu un fapt…”
Dar, mai tarziu, se contrazicea spunand: „Evolutionismul totusi nu este decat o tinta istorica pentru care legile si experimentele nu constituie tehnici adecvate prin care sa o explicam.” (Ernst Mayr, ,.Darwin’s Influence on Modern Thought”, for Scientific American, vol. 283, iulie 2000, p.83)
Evolutionismul, contrar limitarii sale de „stiinta istorica”, se foloseste totusi de metoda stiintifica, cu mentiunea ca pledeaza nestiintific – nu de la fapte, ci de la niste postulate pe care le considera adevar. Apoi interpreteaza, sau chiar ajusteaza datele ca sa se potriveasca teoriei date. Toti continuatorii lui Darwin care au trudit, timp de 160 de ani, la consolidarea darwinismului trag dupa ei urmarile acestui viciu metodologic. Ei prezinta evolutia drept un „fapt”, cand nu pot oferi decat interpretari care sa se potriveasca teoriei asumate. In consecinta, teoria evolutonista s-a autocondamnat unor serii de contradictii si inadvertente, dupa cum se va vedea mai jos.
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Originea materiei*
Inainte de acceptarea teoriei Big Bang, materia era venerata ca eterna si infinita. Ca atare, o intrebare cu privire la originea materiei nu-si avea rostul. Odata insa cu recunoasterea unui inceput, intrebarea devine legitima: „De unde vine materia?” Ateul activist Richard Dawkins, zoolog la Universitatea Oxford, spune: „La inceput era nimic, si nimicul a produs totul. Ceva misterios a trebuit sa produca originea universului.” (Richard Dawkins, in „DEBATE: Atheist vs Christian (Richard Dawkins vs Cardinal George Pell)”, TVA – Atheist Channel, 14 august 2013, https:
/ /www.youtube.com/watch’?v=y8hy8NxZvFY&t=2197s)
Celebrul fizician Stephen Hawking completeaza:
Intrucat exista o asemenea lege ca gravitatia, universul poate sa se creeze pe sine din nimic. Creatia spontana este motivul pentru care universul si noi existam. Nu este necesar sa-L invoci pe Dumnezeu care sa traga sfoara si sa puna universul in miscare.” (Stephen Hawking and Leonard Mlodinow, The Grand Design, 2010, p.180)
Logica: „Nimicul creaza totul” sfideaza orice logica. Ea sufera de multiple vicii de judecata:
In primul rand, daca inainte de existenta universului exista o „lege a gravitatiei”, inseamna ca era totusi „ceva”, nu „nimic”. Aceasta este o contradicte interna.
Gerald Schroeder, specialist fo :fizica atomica, membru al Comisiei de Energie Atomica a SUA, comenta:
„[Hawking] zice ca ar fi putut avea loc o Creatie Big Bang fara ajutorul lui Dumnezeu, cu conditia ca legile naturii sa preceada universul. Stim ca timpul incepe cu momentul aparitiei Universului. Deci, daca legile naturii au creat Universul, inseamna ca aceste legi trebuie sa fi existat «inainte de timp», legi total «nefizice>>, in afara timpului care «creeaza» universul. Aceasta desriere imi suna foarte cunoscut: aduce cu conceptul de Dumnezeu: nefizic, in afara timpului, capabil sa creeze Universul.” (Gerald Schroeder, fizician atomist, The Big Bang Creation: God or the laws of Nature.
(http://geraldschroeder.com/wordpress/the-big-bang-creation-god-or-the-laws-of-nature/)
In al doilea rand, legile fizicii nu exista in abstarct, in afara fizicului, adica a spatiului fizic si a timpului fizic Ele sunt un atribut al materiei. Numai acolo unde exista o realitata fizica exista si legi fizice.
Intorcandu-ne la originea materiei, o descoperire neasteptata vine sa ne ajute. Este vorba de una dintre cele mai stranii proprietati ale universului, anume, ca are o rata de entropie4 foarte slaba, respectiv un grad foarte scazut de dezordine si un grad foarte inalt de ordine, in toate particulele ei.
„Pana astazi nu s-a gasit nicio exceptie de la cea de-a doua lege a termodinamicii, nici chiar una mica.” (Elliott H. Lieb, matematician si fizician, Universitatea Princeton, si Jakob Yngvason, matematician, Universitatea din Viena, in Elliott H. Lieb, Jakob Yngvason, „A Fresh Look at Entropy and the Second Law of Thermodynamics”, in Physics Today, vol. 53, aprilie 2000, p. 32)
Atunci cum se explica faptul ca, dintr-o explozie totala ca Big Bang, s-a nascut un sistem organizat? Imagineaza-ti o bomba plina de nisip explodand intr-un spatiu gol. In mod normal, te-ai astepta la o distribuire de nisip aproximativ uniforma peste tot.
In schimb, universul nostru s-a ordonat imediat intr-o multime de „castele de nisip”, aparent fara vreo justificare si fara ajutorul cuiva. Big Bangul nu ar fi trebuit sa rezulte ‘intr-o masa de materi e cu un inalt grad de entropie distribuita uniform si dezorganizat. Noi insa vedem ca elementele universului sunt organizate insisteme stelare, galaxii, ciorchini galactici (roimi), toate legate de goluri intunecate, iar savanti nu-si pot explica „cum” si „de ce” s-a intamplat asa,
Entropia este cea de-a doua lege a termodinamicii. Ea stipuleaza ca toate sistemele din lumea materiala tind spre dezorganizare si spre diminuarea complexitatii.
Tot ce se aude este raspunsul profund nestiintific al lui Richard Dawkins: „Ceva misterios (?) a trebuit sa produca originea universului.” Richard Dawkins, in „DEBATE: Atheist vs Christian (Richard Dawkins vs Cardinal George Pell)”, TVA – Atheist Channel, 14 august 2013, https://www.youtube.com/ watch?v=y8hy8NxZvr-Y&t=2197s
Richard Dawkins nu face decat sa postuleze cele patru miracole ale ateismului:
-
Totul din nimic
-
Viata din ne-viata
-
Ordine din haos
-
Imaterial din material
„Universul in care traim este caracterizat de anumiti parametri care iau valori specifice ce par a fi remarcabil acordate ca sa faca posibila viata si Pamantul. Universul nostru are un statut preferat, avand la baza asa-numitul Tabel al constantelor fizice.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constant%C4%83_fizic%C4%83
Principiul antropic explica uimitoarea corelare intre un numar de constante fizice, al caror acordaj extrem de fin face existenta posibila.
Daca doar una dintre variabile ar fi numai cu putin diferita, consonanta ar disparea si, impreuna cu ea, ar disparea totul. Un singur exemplu
„Daca forta gravitatonala ar fi alterata cu doar 0,000 000 000 0000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 01 %, nici Terra si nici Soarele n-ar mai exista.” (Lawrence M. Krauss, fizician si cosmolog, fondatorul scolii de Explorare a Pamantului si Spatiului, in Lawrence M. Krauss, „The End of the Age Problem, and the Case for a Cosmological Constant Revisited”, in Astrophysical journal, nr. 501, 1998, pp. 461-466.
(http://iopscience.iop.org/article/10.1086/305846/pdf)
„Astronomia ne conduce la un eveniment unic: un univers care este creat din nimic, care este dotat cu un echilibru foarte delicat necesar sa ofere exact conditiile de viata si care are un plan de baza. As zice: un eveniment supranatural.” (Arno Penzias, laureat Nobel in fizicli [1978], citat in H. Margenau, R.A. Varghese, Cosmos, Bias, and Theos”, Open Court, La Salle, IL, 1992, p. 83)
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Viata din anorganic?*
Intrucat legea entropiei stabileste ca sistemele fizice evolueaza negativ, de la ordine la haos, cum ar fi putut sa se organizeze materia de la haos la ordine? Cum ar fi putut materia anorganica, moarta, sa se transforme intr-un sistem organic si viu?
Raspunsul evolutionist standard este ca Pamantul nu e un sistem inchis. Si ca, fiind un sistem deschis, energia solara primita din afara vine sa sustina evolutia in ciuda tendintei naturale spre dezorganizare. Explicatia nu este altceva decat un subterfugiu. Cum ar putea energia solara bruta sa transforme materia bruta intr-un sistem a carui complexitate depaseste intelegerea umana? Mai mult, observarea empirica dovedeste ca influxul de caldura intr-un sistem deschis creste entropia sistemului, cum se intampla cu alimentele la caldura.
„Nu exista violari cunoscute ale celei de-a doua legi. In mod normal, a doua lege se refera la sisteme izolate, dar ea se aplica in egala masura la sisteme deschise.” (John Ross, fizician, Universitatea Harvard i Universitatea Stanford, in John Ross, „Letter”, in Chemical and Engineering News, vol. 58, 7 iulie 1980, p. 40)
Ca sa poata aparea viata din anorganic, ar fi fast necesare cinci salturi care violeaza legea entropiei:
-
evolutia moleculelor anorganice simple in molecule anorganice complexe;
-
evolutia moleculelor anorganice complexe in molecule organice;
-
evolutia moleculelor organice simple in molecule organice complexe;
-
evolutia moleculelor organice complexe intr-o secventa de ADN/ARN;
-
evolutia primei celule determinate de mecanismul de reproducere oferit de ADN/ARN.
Cat de probabila este producerea acestor cinci salturi din pura intamplare? Raspunsul il gasim ilustrat in scenariul aparitiei din intamplare a unicelularului Mycoplasma genitalium, organismul autonom si autoreproductiv cu cel mai mic genom. Acesta este lung de 200 de nanometri si contine doar 525 de proteine/gene. Metabolismul bacteriei solicita 104 enzime. Iar pentru realizarea unei singure molecule de proteina, din cele cateva sute, probabilitatea ar fi de 1 din 10261 incercari.
Matematicianul James Coppedge a calculat ca, pentru producerea numarului de 239 de proteine necesare celei mai mici forme de viata (virus), probabilitatea este de 1 la 10119879 (James F. Coppedge, Evolution: Possible or impossible? Molecular Biology and the Laws of Chance in Nontechnical Language, Zondervan, Grand Rapids, 1973, pp. 110,114).
Daca socotim o incercare de fiecare secunda, acest numar imens ar depasi cu mult timpul presupus de 4,6 miliarde de ani (1016 secunde), care se crede ca ar fi varsta Pamantului. Deci, probabilitatea este epuizata chiar si luand in calcul imensitatea spatiului cosmic.
Pentru a obtine din pura intamplare secvente biomacromoleculare functionale, probabilitatea este „nimicitor de mica”, in cuvintele biochimistului belgian Ilia Prigogine, laureat al Premiului Nobel in 1977: „Din nefericire, faptul ca in sisteme deschise exista posibilitatea formarii de structuri ordonate (precum cristalele de gheata) nu poate explica formarea de structuri biologice. Probabilitatea ca, la temperaturi obisnuite, un numar macroscopic de molecule sa se asambleze pentru a da nastere unor structuri inalt ordonate cu functii coordonate caracteristice organismelor vii este nimicitor de mica.” (I. Prigogine, G. Nicolis, A. Babloyantz, ,.Thermodynamics of evolution”, in Physics Today, vol. 25, nr. 11, 1972, p. 23)
In revistele stiintifice apar cu oarecare regularitate articole ce anunta ca s-ar fi generat in laborator peptide autoreplicante si segmente de ARN. Ele insa nu ofera niciun singur caz in care acestea sa se fi generat (a) intamplator, (b) nemijlocit si (c) intr-un cadru natural. In plus, evita sa admita ca, in laborator, savantul ii mai adauga: (d) informatie si (e) manipulare. Pura intamplare nu este o explicatie adecvata pentru originea cormplexitatii si specificitatii biologice.
„La fel cum caramizile singure nu constituie o casa, este nevoie de ceva mai mult decat de o colectie aleatorie de aminoacizi ca sa produca viata. «Caramizile» vietii trebuie sa fie asamblate intr-o ordine foarte specifica si extrem de elaborata inainte de a avea functia dorita.” (Paul Davies, fizician, cosmolog, astrobiolog, Universitatea Statului Arizona, in Paul Davies, “Life force”, in New Scientist, vol. 163, nr. 2204, 1999, p. 28)
Am mai putea face un experiment extrem de simplu: am putea crea mediul ideal al abiogenezei, seqionand membrana celulara a unor celule vii si varsand toate componentele si organitele intr-un recipient exterior cu lichid intracelular. E de prisos sa spunem ca noua celula nu se va asambla la loc niciodata.
Este de remarcat faptul ca acest „experiment” se si produce factual de miliarde de ori pe secunda, atunci cand componentele unei celule lipsite de viata (structuri organice gata formate) nu se mai reasambleaza si nici nu prind viata, contrar supozitiilor abiogenezei.
Oalta explicatie, la fel de nestiintifica, a lui Richard Dawkins in ce priveste saltul de la anorganic la viata suna astfel:
„Multe dintre speculatiile docte cu privire la originea vietii incep cu ceea ce s-ar chema supa proteica primara, un amestec de substante chimice organice in ocean. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar, cumva, fara a viola legile fizicii si ale chimiei, a aparut o molecula care s-a intamplat sa aiba proprietatea de a se replica. Asta ar putea sa para un mare noroc. (…) Ciudat sau nu, asemenea sanse apar totusi (…) si se intampla doar o singura data si doar pe o singura planeta din miliarde de miliarde de planete din univers. (…) Acest soi de intmamplare norocoasa pare sa fie atat de improbabila incat sansele de a se intampla undeva in univers ar putea fi atat de mici de 1 la miliarde de miliarde de miliarde. Si, daca ar fi sa se intample pe o singura planeta de oriunde in univers, aceasta planeta trebuie sa fie planeta noastra, pentru ca despre ea vorbim aici.” (Richard
Dawkins, Climbing mount improbable. W.W. Norton, New York, 1996, pp. 282-283)
„Este o rusine ca exista atat de putine fapte concrete pretioase cand e vorba despre originea vietii. Avem o idee aproximativa despre cand a inceput viata pe Pamant si cateva teorii interesante despre locul in care a aparut. Dar in ce priveste „cum?”, fiecare este in incurcatura. Nimeni nu stie cum o mixtura de elemente chimice lipsite de viata s-au organizat in mod spontan in prima celula vie.” (Paul Davies, „Was life on Earth born lucky?”, in New Scientist, 12 iulie 2003, https://www.newscientist.com/article/mg17924034-700-was-life-on-earth-born-lucky/)
Darwin insusi recunostea, in mod evident, cat de serioasa este problema abiogenezei din teoria lui, incat, intr-o ocazie, a admis ca toate fiintele vii trebuie sa fi coborat de la vreo forma primitiva de viata care sa fi fost chemata la existenta„de catre un Creator” (Charles Darwin, Origins of species editia a 6-a, Collier, New York, 1900, p. 316).
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Evolutia – de la simplu la compex?*
Aceasta este urmatoarea inadvertenta a teoriei darwiniste ce postulase dezvoltarea lumii vii prin evoluarea formelor de viata, de la primitiv si simplu – la tot mai complex si diversificat. Judecand cu mintea savantului de secol XIX, la nivelul aparentelor, afirmatia suna logic. Dupa cunostintele actuale insa, postulatul lui Darwin intampina doua probleme imense.
In primul rand, microbiologia ne demonstreaza ca nu exista niciun exemplu de creatura „simpla”, nici in registrul viu actual si nici in registrul fosil. De exemplu, una dintre cele mai timpurii fosile cunoscute este cyanobacteria, despre care se spune ca ar fi aparut aproape odata cu Pamantul. Cercetarile arata ca, din punct de vedere structural si biochimic, cyanobacteria este incredibil de complexa, o adevarata nanouzina. Pe langa acest fapt, este similara cu bacteriile actuale. Desi estimata la 3,5 miliarde de ani vechime, cum se face ca cyanobacteria n-a evoluat deloc in tot acest timp, dovedind o stabilitate uimitoare?
„De ce, dupa o atat de rapida diversificare, aceste microorganisme au ramas esential neschimbate pentru urmatorii 3,5 miliarde de ani? Stari de staza asemanatoare, foarte comune in biologie, sunt derutante.” (William R. Corliss, fizician american si scriitor pe teme stiintifice, in William R. Corliss: „Early Life Surprisingly Diverse”, in Science Fl’ontiers, nr. 88, 1993, http:// www.science-frontiers.com/sfo88/sfo88b10.htm)
In replica, evolutionistii arata spre un caz de proces evolutiv la indemana, din categoria endosimbiozei. Este vorba de tipul de celule eucariote monocelulare cu nucleu si mitocondrie. Mitocondria din interiorul eucariotei este pur si simplu o alta celula, Alphaproteobacteria, care – prin procesul de endosimbioza – ajunge sa fie absorbita si integrata in corpul eucariotei, functional ele devenind una. Cand celula gazda se divide, se divide si celula integrata, respectiv „mitocondria” ei.
Exista insa dovezi care frang elanul evolutionist. In primul rand, chiar daca bacteria ia rolul de mitocondrie, totusi membrana Alphaproteobacteriei difera semnificativ de cea a unei mitocondrii adevarate. Ca atare, si reactioneaza diferit la antibiotice. Apoi, privita prin micrograful electronic, aceasta „mitocondrie” n-are forma sferica, ci pastreaza forma de bacil, ramanand astfel un „corp distinct” in celula gazda. In fond, este numai un fenomen de simbioza, nicidecum formarea unui nou organism mai complex.
In al doilea rand, paleontologia nu poate oferi niciun caz de „forma simpla precursoare” a formelor complexe. Un exemplu clasic este trilobitul.
Trilobitul
Specie disparuta azi, trilobitul avea o lungime de 1-75 centimetri si o carapace rigida din chitina. Trupul era alcatuit din trei lobi, de unde si numele lui. Trilobitul era forma dominanta de viata din era cambriana. Registrul fosil il prezinta printre cele mai primitive organisme. Analiza microscopica arata insa ca trilobitul avea un sistem respirator foarte complex. Apoi avea un ochi compus, alcatuit dintr-o multime de bastonase numite omatidii, fiecare orientat intr-o directie diferita. Ochiul era protejat de o membrana transparenta, sau cornee. Asemenea ochi se gasesc la insecte si la crustacee.
Desi trilobitii par creaturi simple, realitatea este cu totul alta. Ochiul agregat, de exemplu, dezvaluie un design extrem de precis, construit pe baza principiilor optice descoperite relativ recent. Ochiul agregat are o lentila dubla. Lentila superioara este din calcit orientat (cu indexul refractiv de n=1,66), iar lentila inferioara este din chitina (cu indexul refractiv n=1,53). Profesorul Levi-Setti, autoritate in materie de trilobiti, afima ca, in apa, lentila de calcit nu functioneaza corect, din cauza mediului acvatic. In schimb, lentila inferioara este astfel conceputa incat sa corecteze raza venind de la lentila de calcit si sa focalizeze fasciculul intr-un punct comun.
„Trilobitii au rezolvat foarte elegant o problema fizica grea si complicata. Se pare ca ei cunosteau cu mult inaintea noastra Principiul lui Fermat, Legea Sinusului lui Abbe, Legea Refractiei lui Snell si optica cristalelor birefractive.”
(R. Levi-Setti, fizician si paleontolog, Universitatea din Chicago, in
R. Levi-Setti, Trilobites: A Photographic Atlas, University of Chicago Press, Chicago, 1975, p. 38)
Trilobitii au fost identificati in straturile cambriene din toata lumea. Cu toate acestea: „In ciuda faptului ca sub stratul cambrian exista straturi neintrerupte de roci sedimentare (precambriene), groase de pana la 1.600 de metri, nu s-a gasit in ele nicio forma fosila din care sa fi evoluat trilobitii. Aceasta este, conform paleontologului Stephen J. Gould, «enigma enigmelor paleontologiei». Chiar si Darwin a declarat ca n-ar putea da «o solutie satisfacatoare» la faptul ca nicio fosila-stramos n-a fost descoperita. Iar savantul de azi nu este cu nimic mai intelept.” (Francis Hitching, jurnalist, in Francis Hitching, The Neck of the Giraffe, Pan Books, 1982, pp. 26-27)
Si atunci, cum si din ce „stramos” a evoluat trilobitul? Si, daca n-a avut stramos ca sa evolueze, cum a aparut deodata, echipat cu sisteme atat de complexeca ochiul sau? Doua intrebari in fata carora savantii evolutionisti prefera sa taca.
Selectia naturala*
Intregul concept de selectie naturala se bazeaza pe o convingere centrala: ca schimbarile la intamplare produc variatii ce sunt transmise genetic mai departe, creandu-se astfel specii noi. Credinta aceasta a alimentat cercetarile pionierilor geneticii care, din 1915, au elaborat metode de laborator pentru provocarea de mutatii genetice. Rezultatul?
„Morgan, Goldschmidt, Muller si alti geneticieni au supus generatii de musculite de otet la conditii extreme de caldura, frig, lumina, intuneric, tratament chimic si radiatii. Toate mutatiile produse au fost fie nesemnificative, fie daunatoare. Si a produs omul «evolutie»? Nu prea, fiindca putini din monstrii genetici au supravietuit in afara eprubetei in care au fost produsi. In mediul natural, mutantii mor, sunt sterili sau tind sa se intoarca la tipul initial.” (Michael Pitman, secretarul Academiei de Stiinte, Australia, in Michael Pitman, Adam and Evolution, River Publishing, Londra, 1984, p. 70)
Douglas Axe, expert in biologie moleculara, publica in Journal of Molecular Biology rezultatul unor cercetari pe tema sensibilitatii mutationale a enzimelor din bacterii.
„Secventele modificate de aminoacid capabile sa produca proteine stabile, functionale, survin la o rata de 1 din 1074 secvente, pe cand vasta majoritate de secvente nu pot functiona intr-un organism viu.” (Douglas A. Axe, specialist in biologie moleculara, in Douglas A. Ase, „Extreme Functional Sensitivity to Conservative Amino Acid Changes on Enzyme Exteriors”, in Journal of Molecular Biology, nr. 301, 2000, pp. 585-595,
https://pdfs.semanticscholar.org/baf1/b57fcf6555a5a3feef3d610ae8333471eo94.pdf; Douglas A. Axe, „Estimating the Prevalence of Protein Sequences Adopting Functional Enzyme Folds,”, in Journal of Molecular Biology, vol. 341, nr. 5, 27 august 2004, pp. 1295-1315,
https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022283604007624
Un studiu recent a identificat intr-o celula 16 enzime diferite, numite polimeraze, cu rol special de reparare a ADN-ului. Ele corecteaza tocmai sectiunile de ADN mutante.
Daca evolutia ar fl adevarata, de ce ar fi „evoluat” un mecanism de reparare a genelor, cand tocmai mutatiile realizeaza presupusa complexitate si schimbare „in sus”?
(Richard D. Wood, Sabine S. Lange, „Breakthrough for a DNA break-preventer”, in Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, vol. 111, nr. 8, pp. 2864-2865).
Inca din 2010, Douglas Axe a publicat dovezi ca adaptarile moleculare „benefice” care necesita sasemutatii inainte de a aduce vreun avantaj sunt extrem de improbabile sa se produca in istoria Pamantului.
„Este ca si cand cineva legat la ochi ar trage o sageata in Calea Lactee ca sa loveasca un atom dinainte ales.” (Douglas Axe, citat ‘in Stephen C. Meyer, Signature in the Cell: DNA and the Evidence for Intelligent Design, Harper One, 2009, p. 211)
Darwin credea ca informatia poate fi castigata in timpul unei generatii si transmisa rnai departe. Dar se insela. Cu nivelul la care se afla stiinta secolului al XIX-lea, n-avea cum sa stie ca celula, spre deosebire de un computer, nu are decat un „cap de citire”, nu si un „cap de scriere” a ADN-ului. Celula este un sistem inchis, lipsit de instrumentul care ar putea adauga informatie noua. Ea poate doar replica informatia ce o gaseste in ea insasi.
In consecinta, orice intruziune informationala nu o consolideaza, ci o destabilizeaza.
„Alterarile genetice duc la schimbari cu efect neutru si chiar daunator.” (Eugene V. Koonin, director, National Center for Biotechnology Information, SUA, in Eugene V. Koonin, „Darwinian evolution in the light of genomics”, in Nucleic Acids Research, vol. 37, nr. 4, martie 2009, pp. 1011-1034,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2651812/
„Aproape 4.000 de maladii sunt produse de mutatii ale ADN-ului” (James Jackson Nora, medic si educator; Frank Clarke Fraser, genetician Canadian, in James Jackson Nora and Frank Clarke Fraser Medical Genetics: Priciples and Practice, 1994)
Manualul universitar de biologie al lui Campbell si Reece admite:
„Pana si o slaba schimbare in structura primara a proteinei poate afecta abilitatea ei de a mai functiona.” (Neil A. Campbell and Jane B. Reece, Biology, ed. 7, 2005, p. 84)
Alte voci evolutoniste autoritare, ca biologul David S. Goodsell, de la Scripps Research Institute (David S. Goodsell, The Machinery of Life, Springer, 2009, pp.17), sau Lynn Margulis, laureata Medaliei Nationale pentru Stiinta, in 1999 (Lynn Margulis, in Darry Madden, „UMass Scientist to Lead Debate on Evolutionary Theory”, Brattleboro Reformer, 2 februarie 2006) intaresc concluzia: „Mutatiile noi nu creeaza specii noi. Ele creeaza progenituri invalide.”
„Selectia naturala nu promoveaza nasterea de noi specii. Ea nu este o forta creatoare, asa cum multi sugereaza.” (Roger Lewin, editor de articole stiintifice, in Roger Levin, „A Downward Slope to Greater Diversity”, in Science, vol. 217, nr. 4566, 24 septembrie 1982, pp. 1239-1240, (https://www.science.org/doi/10.1126/science.217.4566.1239)
„Nimeni n-a produs niciodata un organism viu prin mecanismul selectiei naturale. Nimeni nici macar nu s-a apropiat de un asemenea rezultat. Cea mai mare problema a neodarwinismului are de-a face chiar cu aceasta problema.” (S. J. Gould, paleontolog, Universitatea Harvard, intr-o emisiune BBC, 4 martie 1982)
„Neodarwinistii spun ca specii noi apar atunci cand mutatiile survin si modifica un organism. Am crezut si eu asta, pana cand am investigat dovezile.” (Lynn Margulis, „Q + A”, Discover Magazine, aprilie 2011, p. 68)
Geneticianul evolutionist Eugene Koonin, membru al Academiei Nationale de Stiinta, SUA, a realizat o revizuire exhaustiva a teoriei darwiniste in lumina recentelor descoperiri ale geneticii.
In concluzie, el a declarat:
„Fixarea si mostenirea schimbarilor benefice prin selectie naturala ca principala forta a evolutiei este o conceptie falsa.” (E. V. Koonin, „Darwinian evolution in the light of genomics”, in Nucleic Acids Research, vol. 37, nr. 4, martie 2009, pp. 1011-1034)
„Ivirea monstruozitatilor genetice prin mutatii este bine dovedita, dar acestea sunt niste capricii atat de evidente, incat aceste monstruozitati pot fi desemnate doar ca «fara speranta». Ele sunt atat de dezechilibrate incat nu vor avea nici cea mai mica sansa de a scapa de eliminare prin selectia stabilizatoare. (…) Cu cat mai drastic afecteaza o mutatie fenotipul, cu atat mai probabil este ca-i va reduce adaptabilitatea. A crede ca asemenea mutatii drastice vor putea produce un tip nou viabil, capabil sa ocupe o noua zona adaptativa, este echivalent cu a crede in miracole. (…) Apoi, gasirea unei perechi potrivite pentru monstrul fara speranta, in vederea reproducerii, si stabilirea unei izolari reproductive fata de membrii normali ai populatiei parentale imi par a fi dificultati insurmontabile.” (Ernst Mayr, biolog evolutionist de frunte, in Ernst Mayr, Populations, Species and Evolution, Belknap Press, Cambridge, Mass, 1984, p. 235)
La randul lor, informatiile furnizate de genetica ridica vechea si jenanta dilema a paleontologiei privind lipsa formelor de tranzitie evolutiva.
„Absenta dovezilor fosile pentru stadiile intermediare intre tranzitiile majore din dezvoltarea organica, sau incapacitatea noastra – chiar si in imaginatie – de a construi faze intermediare in multe cazuri, a fost o problema persistenta si sacaitoare pentru scenariul evolutiei graduale.” (Stephen J. Gould, „Is a new and general theory of evolution emerging?” in Paleobiology, vol 5, nr 1 iarna 1980 p 127)
Cel care face aceste declaratii este celebrul biolog si paleontolog evolutonist Stephen Jay Gould, de la Universitatea Harvard, dascalul multor generatii de cercetatori:
„Extrema raritate in registrul fosil a formelor de tranzitie continua sa fie «afacerea secreta a paleontologiei», din dorinta de a mentine povestea despre evolutie prin selectie naturala. Datele noastre sunt atat de proaste, incat niciodata nu vedem ‘insusi procesul pe care marturisim ca-l studiem.” (Stephen J. Gould, „Evolution’s erratic pace”, in Natural History, vol. 86, nr. 5, 1977, p. 14)
In articolul de promovare a noii carti a lui S. J. Gould, The Structure of Evolutionary Theory, jurnalistul Don Batten de la The Independent discuta o declaratie a savantului ce a produs o controversa:
„Registrul fosil contrazice ideea darwinismului clasic, a transformismului lent si gradual.” (Steve Connor, editor stiintific, in Steve Connor, „Eminent biologist hits back…”, in The Independent, 9 aprilie 2002)
„Exista atat de multe verigi lipsa in lantul evolutiv, incat nu mai este sigur daca chiar a existat vreodata un Lant.” (Anthony Standen, chimist, editorul celor 22 volume din Enciclopedia Tehnologiei Chimiei, in Anthony Standen, Science is a Sacred Cow, Dutton, New York, 1950, p. 106)
Si in cazul acesta, cum ramane cu credinta lui Darwin? In Originea speciilor, el afirmase:
„Daca s-ar putea demonstra ca orice organ complex n-ar fi posibil sa se fi format prin modificari numeroase, succesive si usoare, teoria mea s-ar prabusi in mod absolut.” (Charles Darwin, The Origin of Species: A Facsimile of the First Edition, Harvard University Press, 1964, p. 189)
Revista New Scientist promova, intr-un articol de patru pagini, un nou volum semnat de doi savanti evolutonisti: Jerry Fodor, profesor emerit de Stiinte cognitive la Universitatea Rutgers si Massimo Piattelli-Palmarini, fizician si profesor de Stiinte cognitive la MIT si Harvard. Titlul cartii era What Darwin Got Wrong (Unde a gresit Darwin), in care eminenti autori negau puterea selectiei naturale.
„Darwin a avut dreptate doar pe jumatate cu privire la evolutie. Ideea selectiei naturale a dovedit tendinte imperialiste insidioase. Dovezile impotriva selectiei naturale se multiplica… Un apreciabil numar de biologi cu totul rezonabili au ajuns la convingerea ca teoria selectiei naturale nu mai poate fi luata de buna.” (Jeny Fodor, Massimo Piatelli-Palmarini, “Survival of the fittest theory: Darwinism’s limits”, in New Scientist, 3 februarie 2010, pp.28-31)
In consecinta, un grup de savanti in frunte cu S.J. Gould incearca, inca de prin 1970, sa reformuleze fundamental teoria evolutionista, pentru a fi eliberati de nevoia de a gasi „stramosii” speciilor.
*(“Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Celula*
In aprilie 1966, un numar de matematicieni si biologi au fost provocati de Sir Peter Medawar, laureat al Premiului Nobel, director al laboratoarelor Medical Research Council din Londra, sa ia parte la o dezbatere tinuta la Wistar Institute, din Philadelphia, sub genericul: „Provocari ale matematicii pentru teoria neodarwiniana a evolutiei”. In introducere, gazda a spus: „Motivul acestei conferinte este simtamantul de nemultumire destul de raspandit in lumea anglofona cu privire la asa-numita teorie neodarwinista. Aceste obiectii sunt larg sustinute in general printre biologi, iar noi trebuie cu orice pret sa facem lumina.” (G.R. Taylor, naturalist, membru al Society for Psychical Research, Londra, in G.R. Taylor, Great Evolution Mystery, 1983, p. 4)
Nemultumirea deriva din colosala diferenta de cunostinte stiintifice din secolele al XIX-lea si al XXI-lea. Darwinismul, la debutul sau, a beneficiat de un cadru foarte favorabil, ce era asigurat de totala lipsa a cunostintelor-cheie: microbiologia, biochimia si genetica. In vidul informational, Ernst Haeckel, marele apostol al lui Darwin, putea fi biolog celebru si in acelasi timp sa declare: „Celula, in realitate, nu este altceva decat o gramajoara simpla de combinatie albuminoasa de carbon.” (Ernst Haeckel, Natiirliche Schopfungsgeschichte, 1868, cap. 13, p. 246)
Un secol si jumatate de descoperiri stiintifice au modificat radical datele. La ora aceasta se cunoaste ca o celula include 20 de componente, numite „organite”, toate indispensabile. Cele 20 de organite/„masinarii nanotehnice” sunt: nucleu, invelis nuclear, nucleol (in nucleu), cromatin, reticul endoplasmatic rugos, reticul endolasmatic neted, ribozorni, citoschelet, aparat Golgi, citoplasma, membrana citoplasmatica, mitocondrii, vezicule, vacuole, lizozomi, centrozom, centrioli, peroxisomi, microtubuli, filamente intermediare. Numarul organitelor difera in functie de tipul de celula. Pot exista pana la cateva sute de mitocondrii doar intr-o singura celula, pe langa numarul variat al celorlalte organite.
„Conceptul popular al «celulei primitive» drept punct de plecare pentru originea speciilor este cu adevarat eronat. Nu puteau exista celule functionale, dar primitive. Ele contineau in mod bazic acelasi echipament biochimic ca si celulele moderne.” (David E. Green, biochimist, expert in studierea enzimelor; Robert F. Goldberger, profesor emerit de biofizica moleculara, Universitatea Columbia, in David E. Green and Robert
F. Goldberger: Molecular Insights into the Living Process, New York Academic Press, 1967, p. 403)
Celula este o uzina ce functioneaza pe nanotehnologie. Intr-o celula umana exista minimum trei miliarde de unitati de ADN – care formeaza cromozomii. Acestia organizeaza si intretin „masinile” celulare, adica organitele.
Un exemplu de nanotehnologie ni-l ofera un mic organit situat la suprafata unor celule: motorul bacterial flagelar. Acesta este un complex nanometric de peste 30 de componente sofisticate care produce propulsie prin punerea in functionare a flagelului. Un cil se compune din cel putin 6 proteine. Cele 6 proteine care compun cilul sunt: alpha-tubulina, beta-tubulina, dyneina, nexina, proteina-spita si o proteina centrala de legatura. Componentele cilului sunt molecule singulare. Lantul de proteine poate consta intr-un numar de 50 pana la 1.000 de legaturi de aminoacizi, totusi fiecare pozite trebuie sa fie ocupata doar de un aminoacid specific din cei 20 diferiti.
Cei 20 de aminoacizi sunt: Alanina, arginina, asparagina, acidul aspartic, cisteina, acidul glutamic, glutamina, glicina, histidina, isoleucina, leucina, lisina, metionina, fenilalanina, prolina, serina, terionina, triptofanul, tirozina, valina. Noua dintre ei, cei marcati in lista de mai sus, sunt aminoacizi eseutali ce nu pot fi produsi in corpul uman. (Dupa ultimele cercetari, numarul aminoacizilor este de 22.)
Din punct de vedere evolutionist, problema se complica imens. Daca, printr-o sansa absolut inimaginabila, s-ar produce organita, aceasta inca n-ar fi viata. Caci viata cere ca toate organitele sa apara deodata impreuna. Si daca toate organitele ar aparea in acelasi timp, inca tot n-ar fi destul. Viata ar cere ca toate aceste organite sa fie in interiorul unei membrane celulare si puse fiecare la locul ei. Pentru o asemenea realizare la intamplare, nu exista nicio sansa rationala, ci doar credinta oarba. Cu cat cercetam celula mai in detaliu, cu atat ne dam seama ca stam nu in fata unei „gramajoare de albumina”, ci in fata unui univers prea putin descifrat.
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Genetica*
Caramida structurilor fiintelor vii este celula. Iar caramida celulei o constituie proteina. La randul ei, caramida proteinei este aminoacidul. Dar ce sunt si cum se alcatuiesc proteinele?
Proteinele sunt lanturi moleculare lungi, formate din aminoacizi, care sunt in numar de 2015 Din hrana, sistemul nostru digestiv descompune proteinele in aminoacizi. Acestia intra in circuitul sangvin. Fiecare celula isi culege apoi, din sange, aminoacidul potrivit ca sa isi produca, dupa un program prestabilit, proteinele necesare functonarii. De exemplu, molecula de hemoglobina (proteina din globula rosie de sange) contine 600 de amninoacizi. Fiecare proteina este o combinate specifica de aminoacizi si are o functie specifica in organism. Cum s-a mai amintit, ,,uzina” care ,,fabrica” proteinele este celula. O singura celula poate produce intre 2000 si 4000 de tipuri de proteine.
Proteinele intra in osatura, in muschi, organe. De asemenea, proteina este necesara in transportarea nutrientilor si a oxigenului in corp si sunt parte integrala a enzimelor si hormonilor.
Ce spune evolutionismul despre cum se produc proteinele?
,,Intamplarea este singura sursa a oricarei inovatii, a oricarei creatii in biosfera. Sansa pura, absolut libera si oarba, este la radacina stravechiului edificiu al evolutiei.” (Jacques Monod, biochimist francez, in Jacques Monod, Chance and Necessity, 1971, pp. 112-113)
,,Nicaieri in intreaga intindere vasta nu exista o urma de scop sau de prospectie semnificativa. Totul este impins de la spate de forte fizice oarbe, un gigantic si haotic dans de jazz al particulelor si radiatiilor, in care singura tendinta atotprezenta pe care am detectat-o este cea de deteriorare.” (Julien Huxley, bilog eugenist, in Julien Huxley, Evolution in Action, 1953, pp. 11-12)
Acesta reprezinta punctul de vedere standard al savantilor evolutionisti. Pentru a evalua valoarea stiintifica a acestei opinii, este necesara confruntarea ei cu observatia stiintifica si calculul probabilitatii.
ADN-ul si ARN-ul sunt responsabili pentru aceasta. Ambii sunt niste structuri complicate de proteine si alti compusi organici. Atat ADN-ul, cat si ARN-ul functioneaza in principal cu patru baze nucleice (Adenina, Guanina, Citozina si Timina ori Uracilul). ADN-ul contine encodata informatia necesara sintezei de proteine. ADN cat un varf de ac cuprinde atata informatie, cat intr-un sir de carti ce inconjoara pamantul de 5000 de ori.
Rolul de programare a celor 20 de aminoacizi revine, in principal, celor patru baze nucleice. Programarea unui aminoacid necesita concursul a nu mai putin de 3 baze nucleice, in functie de combinatie. Conform combinatiilor posibile ale celor trei baze nucleice, exista 64 de tipuri de aminoacizi.
Un lant aminoacid mijlociu are in compozitie 150 de proteine. O celula are nevoie de un lant mult mai lung de proteine. Pentru aparitia lui la intamplare, ar fi necesar un numar urias de combinatii. Pentru a se produce prin pura intamplare un lant mediu de proteine, probabilitatea este de 1 din 10119 Adica o sansa din 10 urmat de 119 de zerouri – un numar inexprimabil. Numai ca sansa este inca si mai mica, daca se ia in calcul faptul ca :fiecare aminoacid poate sa fie de structura levogira sau dextrogira.
(Dextrogir/levogir – caracteristica ce deriva din modul in care se ,,aseaza” structra chimica. De exemplu, acelasi sir de litere din cuvantul ,acasa” poate asezat si ca,,asaca”. Consecinta este ca, in functie de asezare, lumina se polarizeaza spre dreapta sau spre stanga.Aminoacizii din structiurile vii sunt levogiri.)
Este de notat ca sinteza proteinelor nu accepta decat aminoacizi levogiri (cu extrem de rare exceptii). Astfel, probabilitatea sa apara la intamplare lantul de 150 proteine este de unul din 10164 posibilitati!
Intelegem mai bine ce reprezinta aceasta sansa daca notam ca:
Numarul total de electroni in univers = 1080
Numarul de secunde care s-au scurs de la presupusul Big Bang= 4×10′7
Numarul tuturor evenimentelor ce-au putut avea loc de la inceputul universului = 10139
Compara acum sansade 1 din 10164 incercari cu numarul atomilor din univers sau al secundelor scurse de la Big Bang. Concluzia?
,,Exista probabil 1080 atomi in univers; si 1017 secunde ce au trecut de la Big Bang. Viata are nevoie de mai mult de 2000 de enzime independente. Probabilitatea aparitei la intamplare a numai uneia dintre aceste polipeptide ar fi de unu din 1020. Sansa de a le avea pe toate deodata (caci altfel nu functioneaza), printr-o incercare aleatorie, este unu din 10 40000, o probabilitate scandalos de infima, ce n-ar fi putut surveni chiar daca intregul univers ar fi constat doar din supa organica.” (Michael Pitman, biolog, profesor emerit si Chief Scientist of Australia, in Michael Pitman, Adam and Evolution, Merobs Press, 2016, p. 148)
Pentru a se distribui 539 de aminoacizi in hemoglobina intr-o secventa unica din pura intamplare, sansa este de 1 din 4 X 10619
Conform celebrului matematician Emile Borel (al carui nume il poarta 10 legi din matematica), limita maxima pentru ca sansa sa se materializeze este de sub 1/1050, prag numit Limita probabilitatii universale. Evolutonistul Dembsky, din ratiuni ideologice, a urcat limita la 10150 (Vezi Mark C. Chu-Carroll, ,,Dishonest Dembski: the Universal Probability Bound”, 28 iunie 2006,
https://scienceblogs.com/goodmath/2006/06/28/dishonest-dembskithe-universal-1
Totusi sansa ca din pura intamplare sa se sintetizeze o singura molecula de hemoglobina este la fel de derizorie, de 10619…
,,Armate de maimute batand la intamplare pe masini de scris n-ar putea produce cele 12 versuri alcatuite din 379 de litere din piesa Macbeth de Shakespeare, pentru simplul motiv ca inregul univers observabil nu este suficient de mare sa cuprinda atat necesarul de hoarde de maimute, apoi necesarul de masini de scris, cat si hartia consumata pe incercarile esuate. Acelasi lucru este adevarat cu privire la materia vie. Zece urmat de 40 000 zerouri este un numar suficient de mare ca sa-l ingroape pe Darwin si teoria evolutiei. N-a existat nicio supa primara, nici pe planeta asta si nici pe alta. Iar daca originea vietii nu poate fi la intamplare, trebuie sa fi fost produsul unei inteligente care are un scop.” (Sir Fred Hoyle, astronom, parintele teoriei nucleosintezei stelare, si Chandra Wickramasinghe, matematician si astrobiolog, directorul Centrului Buckingham pentru Astrobiologie, in Fred Hoyle and Chandra Wickramasinghe, Evolution from Space, Simon and Schuster, New York, 1984, p. 148)
Acum, gande te-te ca omul are 46 de ,,capitole” de cromozomi. Si fiecare capitol are intre 48 de milioane si 250 de milioane de litere. Asa se face ca genomul uman contine 3,2 miliarde de litere, si nu 379 de litere cat au cele 12 versuri ale lui Shakespeare. Cum si in ce unitate de timp ar fi posibil ca ele sa se alinieze la intamplare in ordinea corecta? Aceasta estimare cere, in mod obligatoriu, o inteligenta in spatele ordinii din univers.Sa ne imaginam 1 040 de orbi, fiecare avand cate un cub Rubik, pe care incearca sa-l manipuleze si sa ajunga cu totii, in acelasi timp, la forma finala. Un asemenea caz ilustreaza sansa de a produce un singur biopolimer de care depinde viata. Dar ca sa apara nu doar polimerii, ci programul operator al celulei vii, prin pura intamplare, in supa primordiala organica, este in mod evident o absurditate de ordin mult mai inalt. E clar ca viata trebuie sa fie un fenomen cosmic.” (Sir Fred Hoyle, ,,The Big Bang in Astronomy”, in New Scientist, vol. 92, 19 noiembrie 1981, pp. 526-527)
,,Timpul nu ajuta. Moleculele organice din afara sistemului viu tind sa se degradeze in timp, nu sa se organizeze. In cele mai multe cazuri, sunt suficiente cateva zile pentru degradare. Timpul descompune sistemele complexe. Chiar daca o proteina cu denumire lunga sau un intreg paragraf proteic este produs la intamplare, timpul va produce degradarea
lui. Cu cat mai mult timp aloci, cu atat mai putine sanse exista ca acel fragment cu sens sa dainuie tendintei distructive a materiei.” (Michael Pitman, Adam and Evolution, Merobs Press, 2016, p. 233)
,,Mai mult de 30 ani de experiente cu privire la originea vietii in domeniul evolutei chimiei moleculare ne-au dat mai degraba o perceptie mai buna despre imensitatea problemei decat solutia. La ora aceasta, toate discutiile despre teoriile principale in domeniu fie au ajuns intr-o fundatura, fie la o marturisire a nestiintei.” (Klaus Dose, presedintele Institutului de Biochimie, Universitatea Guttenberg, in Klaus Dose, ,,The Origin of Life: More Questions Than Answers”, in Interdisciplinary Science Reviews, nr. 4, 1988, p. 348)
,,Cum au putut atomii stupizi sa-si scrie in mod spontan propria structura si de unde a aparut forma specifica a informatei necesara pentru aparitia si sustinerea primei celule vii? Nimeni nu stie.” (Paul Davies, ,,Life force”, in New Scientist, vol. 163, nr. 2204, 1999, pp. 26-30)
,,Biologia merita un cuvant mai bun decat «eroare>> pentru principiul dinamic al evolutiei… Nu ma pot impaca cu doctrina intamplarii. Nu pot accepta notiunea lipsei de sens si a probabilitatii oarbe in natura. Cu toate acestea, nu sltiu ce sa pun in locul acestuia pentru a-mi linisti mintea…” (Lewis Thomas, medic, scriitor, in Lewis Thomas, ,,On the Uncertainty of Science”, in Key Reporter, vol. 46, toamna 1980, p. 2)
Intr-un interviu acordat regizorului Ben Stein, Richard Dawkins admite in mod surprinzator, contrar pozitiei sale publice, ca o explicatie acceptabila ar putea fi interventia unei inteligente exterioare (,,Intelligent Design”):
,,Cum a inceput procesul evolutiei, prima celula? Nu stiu, n-am nicio idee, la fel cum nu stie nimeni… S-ar fi putut intampla ca, odata, intr-o perioada rnai timpurie a universului, o civilizatie din univers sa fi evoluat – conform unor mijloace darwiniste – la un nivel foarte inalt al tehnologiei si sa fi proiectat forma de viata pe care a diseminat-o pe planeta aceasta. Aceasta este o posibilitate care te intriga si este posibil sa gasesti evidente ale acestei inteligente.
Daca privesti la biologia biochimiei moleculare, poti gasi o ,,semnatura” a unui anume proiectant. Acest proiectant ar putea fi o inteligenta superioara din alta parte din univers… Aceasta inteligenta … ar fi putut patrunde subit in existenta noastra… Dar nu, nu Dumnezeu …” (Richard Dawkins, in ,,Richard Dawkins admits to Intelligent Design”, IDquest, 25 octombrie 2008,https://www.youtube.com/watch?v=BoncJBrrdQ8 – fragment din filmul Expelled. No intelligence Allowed, 2008, regia Nathan Frankowsky)
Mesajul ,,ADN-ului deseu”
in 1970, biologia moleculara a descoperit ca cea mai mare parte din ADN-ul nostru nu codeaza proteine. In 1972, biologul Susurnu Ohno l-a numit ,,junk DNA” (ADN deseu).
,,Practic, fiecare specie adaposte ,,gene moarte”, multe dintre ele inca active in ,,rudele” lor evolutioniste. Aceasta inseamna ca acele gene erau active in stramosul nostru comun si au fost scoase din functiune in unii din descendenti, dar nu in ceilali. Din cele aproximativ 30000 de gene, noi purtam mai mult de 2 000 de pseudogene. Genomul nostru este bine populat cu cimitirele genelor moarte.” (Jerry A. Coyne, biolog, profesor emerit, Universitatea din Chicago, in Jeny A. Coyne, Why Evolution Is True, Viking, New York, 2009, p. 66-67)
Chiar daca o parte din ADN care se transcrie in ARN nu este tradusa in proteine, ea indepline te functii regulatorii esentiale. Din 2003, se tot descopera functii utile ale ,,pseudogenelor” (C.D. Malone & G.J. Hannon, ,,Small RNAs as Guardians of the Genome”, in Cell, nr. 136, 2009, pp. 656-668; si C.P. Ponting, P.L. Oliver & W. Reik, ,,Evolution and Functions of Long Noncoding RNAs”, in Cell, nr. 136, 2009, pp 629-641).
,,Informatiile recente dovedesc ca ceea ce a fost considerat ,,gunoi” este transcris in codul ARN.” (Rachel Nowak, directoare la The Drain Dialogue, in Rachel Nowak, ,,Mining Treasures from „Junk DNA”‘, in Science, vol. 263, nr. 5147, 4 februarie 1994, p. 608)
,,Savantii Universitatii Washington au fast surprinsi sa descopere ca genomul foloseste codul genetic ca sa scrie doua ,,Iimbaje” separate. Unul descrie cum se fac proteinele, iar celalalt instruieste celula cum sa controleze genele. Un limbaj este scris deasupra celuilalt, acesta fiind motivul pentru care al doilea limbaj a ramas ascuns atat de multa vreme.” (Stephanie Seiler, coordonatoare Gemini BioProjects LLC, in Stephanie Seiler, ,,Scientists discover double meaning in genetic code”, in UWNews, 12 decembrie 2013,
https://www.washington.edu/news/2013/12/12/scientists-discover-double-meaning-in-genetic-code/
Mai mult de 700 de studii au demonstrat rolul ,,ADN-ului deseu” de a imbunatati transcrierea genei proxime.(J.S. Handen, H.F. Rosenberg, ,Intronic Enhancer Activity of the Eosinophil-derived Neurotoxfo (RNS2) and Eosinophil Cationic Protein (RNS3) Genes Is Mediated by an NFAT-1Consensus Binding Sequence”, in Journal of Biology Chemistry, nr. 272, 1997, pp. 1665-1669.)
Unele pseudogene, ca de exemplu pseudogena Psi Beta din grupul de gene beta globin, sunt functionale. ENCODE Project a descoperit ca o buna parte din ,,ADN-ul deseu” are functii in domeniul reglarii expresiei genelor, lucru important in prevenirea bolilor.
in 1976, Richard Dawkins, ca si altii, evoca abundenta asa-numitului ,,ADN deseu” drept evidenta a evolutiei.
,,Cel mai simplu mod de a explica surplusul de ADN este a-l considera parazit sau, in cel mai bun caz, un pasager clandestin intr-o masina de supravietuire creat de ADN-ul activ functional.” (Richard Dawkins, The Selfish Gene, Oxford University Press, New York, 1976, p. 47; vezi Richard Dawkins, Gena egoista, Publica, Bucuresti, 2013)
Dar stiinta rezerva multe surprize:
,,Descoperirea neasteptata a functiei biologice a unei pseudogene pune sub semnul indoielii credinta populara ca pseudogenele sunt derivate din genele functionale in procesul evolutiei.” (Jeanny T. Lee, geneticiana, ,Scoala de Medicina Harvard, in Jeanny T. Lee, „Molecular biology: Complicity of the gene and pseudogene”, in Nature, nr. 423, 2003, pp. 26-28)
Cu alte cuvinte, a socoti ca ,,ADN-ul deseu”, asa-numitele ,,pseudogene”, n-ar avea o functie, este marturisirea ignorantei noastre.
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Informatia*
Norbert Wiener, parintele ciberneticii, a rostit celebra afirmatie:
,,Informatia este informatie. Ea nu este nici materie, nici energie. Orice materialism care se opune acestui concept nu va supravietui in curand.” (Norbert Wiener, Kybernetik – Regelung und Nachrichtenubertragung in Lebewesen und Maschinen, Rowohlt Verlag, 1968, p. 252)
Informatia este o entitate mentala, imateriala. Ea nu este o proprietate a materiei. Aceasta face ca procesele pur materiale sa fie din start excluse ca sursa a informatiei. Informatia apare doar printr-un act intentional, volitiv. Ea contine fundamentul imaterial pentru toate sisternele biologice si tehnologice, ca si pentru toate operele de arta. Asadar, informatia precede si produce forma.
,,Incepand cu Francis Crick (descoperitorul structurii ADN), biologii moleculari au echivalat informatia nu doar cu complexitatea, ci si cu specificitatea, conditie necesara pentru functionare.” (Sahotra Sarkar, biolog, Universitatea dinTexas, in Sahotra Sarkar, Biological Information: A Skeptical Look at Some Central Dogmas of Molecular Biology, 2001, pp. 187–233)
,,Oriunde privim in univers, de la cea mai indepartata galaxie si pana la particulele atomului, gasim ordine. Ideea centrala pentru un univers special si ordonat este conceptul de informatie. Un sistem foarte structurat care descopera o activitate inalt organizata necesita multa informatie.
Legile fizicii par sa fie produsul unui «proiect» nespus de ingenios… Universul trebuie sa aiba un scop.” (Paul Davies, fizician, cosmolog, astrobiolog, Superforce: The Search for a Grand Unified Theory of Nature, Simon & Schuster, New York, 1984, p. 243)
Relatia dintre viata, informatie si materie este aceasta: Viata depinde de informatie. Iar informatia necesita materia, pentru a se stoca si a se transmite. Informatia vietii marturiseste ca o Inteligenta supranaturala a stocat-o in ADN.
Daca ar fi sa se compare necesarul de perechi de baze din ADN pentru producerea proteinelor necesare vietii umane, este destul sa aflam ca informatia cuprinsa in ADN-ul tuturor celulelor corpuluiuman, desfasurata in linie dreapta, ar construi un pod cosmic pana la planeta Pluto si inapoi.“ (Kirsten We.ir, ,,20 Thfogs You Didn’t Know About… DNA“, 13 iunie 2011, http://discovermagazine.com/2011/apr/20-things-you-didnt-know-about·dna
Imensa ei structura unitara nu sufera nici adaos si nici scadere decat cu riscul atotnimicirii
,,La ora actuala, nu exista un limbaj formal care sa tolereze schimbari aleatorii in secventele de simboluri purtatoare de idee. “Intelesul este aproape intotdeauna distrus.” (G.R. Taylor, scriitor, membru Society of Psychical Research, in G.R. Taylor, Great Evolution Mystery, 1983, p. 4)
,,Recent, s-a estimat ca un organism unicelular de complexitate minima ar avea nevoie estimativ de cel putin 318 pana la 562 de kilobaze(Kilobaza = lungimea unei spirale duble de ADN continand 2000 de nucleotide, cate 1000 de fiecare spira. Pentru a produce proteinele necesare pentru intretinerea vietii.” (Eugene Koonin, genetician, Academia Nationala de stiinta, SUA, in Eugene Koonin, ,,How Many Genes Can Make a Cell’?: The Minimal-Gene-Set Concept”, in Annual Review of Genomics and Human Genetics, vol. 1, nr. 99, 2000, p.116)
,,Unicelularele mai complexe ar putea avea nevoie de un milion de perechi de baze. Insa, pentru a produce proteinele necesare pentru viata unei Drosofile melanogaster, ar fi nevoie de aproximativ 180 milioane de perechi de baze nucleice.” (M.D. Adams, specialist in biologie moleculara, UCLA, in M.D. Adams, ,,The genome sequence of Drosophila Melanogaster”, in Science, nr. 287, 2000, pp. 2185-2195)
Murray Eden, matematician la Universitatea Princeton si M.I.T., demonstreaza (Paul S. Moorhead, genetician emerit, Universitatea Statului Pennsylvania, si Martin M Kaplan, Mathematical Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation of Evolution, Wistar Institute Press, Philadelphia, 1967) ca ar fi imposibil pentru o singura pereche ordonata de gene sa fie rezultatul unor mutatii ale ADN-ului bacteriei E. coli, nici macar in conditiile in care ar avea la dispozitie 5 miliarde de ani, cu 5 trilioane de tone de bacterie la dispozitie care ar acoperi intreaga planeta pana la o adancime de aproape 2,5 centimetri. Genele E. coli contin peste un trilion (1012) de byti de informatie. In concluzie, formarea unei singure proteine prin pura intamplare este o imposibilitate.
Un alt exemplu: hemoglobina are doua lanpiri, alfa i beta. Pentru a converti lantul alfa in beta s-ar cere 120 de mutatii. Dintre acestea, cel putin 34 ar cere schimbari in 2 sau 3 nucleotide. Dar atentie: daca s-ar schimba doar un nucleotid din cei 2 sau 3 prin mutatie, rezultatul ar alt.era sangele i ar provoca moartea organismului.
George Wald, biochimistul laureat al Premiului Nobel de la Harvard, completeaza ca o singura mutatie de orice fel survenita in hemoglobina ar compromite intreaga ei functie. De exemplu, schimbarea unui singur aminoacid din cele 287 ale hemoglobinei cauzeaza anemia falciforma. Sau, cand o unit.ate de acid glutamic a fost schimbata mtr-o unitate de valina, 25% dintre bolnavii suferind din aceasta cauza au decedat.
Pozitia evolutionistilor?
Intr-un interviu televizat, Richard Dawkins a primit telefonic o intrebare: ,,Puteti sa ne dati un singur exemplu in care o mutatie genetica a condus la o crestere a informatei in procesul evolutiei genetice?” In fata camerelor, Dawkins a tacut 11 secunde, cautand dupa un raspuns, apoi… a cerut timp. Raspunsul, sosit ulterior pe website-ul sau, a fost acesta:
,,In practica, raspunsul este complicat si controversat si este legat de o dezbatere viguroasa despre ideea daca evolutia este in general progresiva. Eu ma asociez unei forme limitate de raspuns pozitiv. Colegul meu Steve J. Gould tinde spre un raspuns negativ. Cred ca nimeni n-ar tagadui ca, prin oricare metoda de masurare… exista un trend in general larg catre un continut de informatie crescuta in cursul evolutiei umane din indepartatul nostru stramos bacterian. Oamenii ar putea totusi sa nu cada de acord asupra a doua chestiuni importante: daca acest trend se gaseste in toate increngaturile sau doar intr-o majoritate de linii de descendenta; si al doilea: ca liniile in care exista un clar trend de crestere in termen lung sunt atat de imbibate de negari si de renegari care submineaza insasi ideea unui progres (in cresterea informatiei). Acesta insa nu este locul in care sa rezolvam aceasta controversa interesanta.” (,”Is Richard Dawkins Really Stumped? The Truth – In His Own Words – Yes… he is”, PNN News and Ministry Network, 18 mai 2009, watch? https://www.youtube.com/watch?v=9W4e4MwogLo
Se poate observa ca Dawkins ocoleste dibaci intrebarea (,,… un singur exemplu de mutatie care a produs cresterea informatiei genetice?”). In schimb, raspunsul sau alambicat contine cateva afirmatii neasteptate:
-
ca ideea, conform carora mutatiile imbogatesc informatia genetica si creeaza specii noi, este un subiect controversat si complex;
-
ca si printre evolutionisti exista dezbateri viguroase si contradictorii;
-
ca nici evolutionistii vestiti (ca S.J. Gould si R. Dawkins) nu se pot intelege asupra problemei, ci impartasesc pozitii contradictorii;
-
ca pana si cazurile ce par convingatoare sunt imbibate de atatea anulari si reanulari ce ne imppiedica sa constatam evolutia.
Este adevarat ca stiinta nu poate pretinde cunoastere absoluta. In timp ce evolutionismul se considera ,,adevar incontestabil”, oare ce mesaj subliminal transmite raspunsul lui Dawkins? Certitudine sau confuzie?
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Paleontologie*
Paleontologia a existat ca disciplina Stiinµfica ce investigheaza formele de viata din trecutul indepartat. Dar, de cand a fost afiliata evolutionismului, ea a devenit stiinta care investigheaza modul in care ,,s-a dezvoltat si diversificat viata” pe pamant. Ea dispune mai intai de un ,,soft” ce-i programeaza modul de abordare a faptelor investigate: acest ,,soft” fiind teoria evolutionista; si apoi dispune de o paleta larga de fapte de investigat: fosile vegetale si animale. Din moment ce paleontologia este aservita ideologic evolutionismului, tot ce emite este o interpretare partinica.
,,Din seturile de variante, noi selectam acele concluzii care sunt in acord cu prejudecatile si inclinatiile noastre, proces care este atat politic, cat si subiectiv. Paleoantropologia are forma, dar n-are substanta unei stiinte.” (Geoffrey A. Clark, antropolog, Universitatea Statului Arizona, in Geoffrey A. Clark, Conceptual Issues in Modern Human Origins Research, Aldine de Gruyter, New York, 1997, p. 76)
Charles Darwin le lasa urmasilor sai o ,,foaie de parcurs” obligatorie: ,,Ar trebui sa fim in stare sa gasim niste cazuri de speciatie in registrul fosil, cu o ramura de descendenti divizandu-se in doua sau mai multe ramuri. Si ar trebui sa gasim noi specii formandu-se in salbaticie… Ar trebui sa gasim exemple de specii care leaga laolalta grupuri majore presupuse ca avand un stramos comun, precum pasarile si reptilele; si pestii cu amfibienii.” (Charles Darwin, The Origin of Species, p. 280; Vezi Charles Darwin, Originea speciilor, https://www.academia.edu/31504718/Charles_Darwin_Originea_Speciilor_ed_Academiei_RPR_1957_pdf
Asadar, daca sunt 50.000 sau macar 5.000 de specii, in acest caz paleontologia trebuie sa identifice o multime de fosile tranzitionale si sa marcheze procesul evolutionist. Dupa 150 de ani, paleontologii trag concluzia:
,,Extrema raritate a formelor de tranzitie in raportul fosil persista ca o taina a paleontologiei. Ne mandrim ca suntem singurii studenti ai istoriei vietii. Totusi, cand e vorba sa dovedim relatarea noastra favorita cu privire la evolutie prin selectia naturala, constatam ca datele noastre sunt atat de proaste, incat nicicum nu putem vedea chiar procesul pe care declaram ca-l studiem.” (Stephen Jay Gould, ,,Evolution’s Erratic Pace”, in Natural History, 14 mai 1977, p. 14)
,,Ideea ca poti merge la registrul fosil si sa te astepti sa regasesti o secventa stramos – descendent, indiferent din ce specie, gen, familie etc., a fost si continua sa fie o iluzie ruinatoare.” (Gareth Nelson, curator, Muzeul American de Istorie Naturala, in David M. Williams & Malte C. Ebach, ,,The reform of palaeontology and the rise of biogeography – 25 years after, ontogeny, phylogeny, palaeontology and the biogenetic law”, in Journal of Biogeography, nr. 31, 2004, pp. 685-712)
,,A lua o linie de fosile si a pretinde ca reprezinta o descendenta nu este o ipoteza stiintifica ce poate fi testata, ci o afirmate care are aceeasi validitate ca o povestire pentrucopii: amuzanta, poate chiar instructiva, dar nu stiintifica.” (Henry Gee, paleontolog brtanic, in Henry Gee, In Search of Deep Time, Free Press, New York, 1999, pp. 5, 32, 113-117)
,,Intrucat darwinistii n-au fost in stare sa respinga Proiectul inteligent (intelligent design, engl.) prin dovezi, ei se apara cu definitia care ii favorizeaza, anume ca stiinta exclude supranaturalul pentru a fi luat in consideratie.” (Jonathan Wells, expert, biologie moleculara, in Jonathan Wells, The Politically Incorrect Guide to Darwinism and Intelligent Design, Regnery Publishing, Washington, DC, 2006, p. 131)
Datarea fosilelor
Fosilele sunt marturiile formelor de viata preistorice gasite in straturile geologice. Intrucat nimeni nu poate sti momentul de start al fosilizarii, datarea unei fosile este un procedeu deductiv.
El pleaca de la niste tipare prestabilite de Charles Lyell in modelul uniformist (Uniformism = teorie care sus\ine di trecutul preistoric trebuie interpretat in virtutea cauzelor care actioneaza astazi in natura. Uniformismul se situeaza in opozitie cu creationismul si catastrofismul) al erelor geologice, model care a fost preluat de atunci si s-a impus, fara vreo evaluare critica.
,,Prin anii 1830-1833, cand au fost publicate cele trei volume ale lui Charles Lyell Principii ale geologiei: o incercare de a explica schimbarile suprafetei pamantului, prin referire la cauzele care opereaza acum, sistemul secventelor datarii relative a fost ferm stabilit.” (George Gaylord Simpson, paleontolog, Oniversitatea Columbia, ,,Fossils and the Histoiy of Life”, in Scientific American Library, 1983, p. 58)
,,Tabelul erelor (time scale) a ramas neschimbat din 1879.” (Stephen Rowland, specialist in biologie moleculara, Universitatea din Arizona, ,,A New Shirt for Carl”, in Science 83, vol. 4, nr. 5, mai
1983, p. 80)
Modul de datare al fosilelor tine cont de presupusa vechime a rocilor in care acestea sunt incapsulate. Pentru determinarea varstei rocilor, si implicit a fosilelor, exista doua feluri principale de datare: cea relativa si cea absoluta.
Datarea relativa determina varsta aproximativa a fosilei in functie de varsta rocilor, precum si a celorlalte fosile datate anterior (absolut sau relativ). Datarea relativa este cea mai frecvent utilizata metoda. Ea incadreaza fosila intr-o schema dinainte stabilita.
Datarea absoluta cauta sa stabileasca, independent de alte masuratori, varsta precisa prin masurarea gradului de injumatatire a izotopilor din stratul de roca. Trebuie mentionat ca datarea absoluta nu se poate aplica rocilor sedimentare, ci doar rocilor vulcanice. Rocile sedimentare, in schimb, sunt cele care abunda si care acopera pamantul in proportie de 75%. Tocmai ele sunt rocile care contin fosilele.
Privind rocile vulcanice (magmatice), radiometria masoara atat cantitatea de izotopi existenti in roca (potasiu-40, rubidiu-87, uraniu-238 si samariu-147), cat si elementele-fiica in care acestea s-au dezintegrat de-a lungul timpului (respectiv: argon-40, strontiu-87, plumb-206 si neodimiu-143).
Datarea radiometrica a rocilor vulcanice si, implicit, a fosilelor.
Intre 1997 si 1998 au fost efectuate masuratori de laborator pentru 47 de mostre de roci prevalate din stratul vulcanic rosu, numit bazaltul Cardenas, aflat in Marele Canion din Colorado. Masuratorile radiometrice au stabilit urmatoarele varste:
10 mostre testate prin metoda rubidiu-strontiu au indicat 1.103 milioane de ani;
15 mostre testate prin metoda potasiu-argon au indicat intre 577 si 1.013 milioane de ani;
14 mostre testate prin metoda potasiu-argon au stabilit 516 milioane de ani;
8 mostre testate prin metoda samariu-neodimiu au dat 1.588 milioane de ani.
Cum explica geologii evolutionisti faptul ca masuratorile pentru potasiu-argon si cele de samariu-neodimiu indica varste aflate la o diferenta de un miliard de ani? Au fost propuse diferite scenarii pentru armonizarea acestor discrepante. Cele mai multe se bazeaza pe (a) suspiciunea de contaminare a mostrelor discordante, chiar si acolo unde nu este cazul; si pe (b) intrebuintarea metodelor de datare relativa (subiective si suficient de flexibile) pentru a ,,calibra” astfel datarile absolute – ceea ce pune totul sub semnul intrebarii, procedeu ce relativizeaza totul.
Dar problema nu se incheie aici. Pe platoul nordic al Marelui Canion exista peste 150 de conuri vulcanice care au erupt mai recent. Lava revarsata peste peretii canionului vechi a format pe alocuri baraje pe cursul raului Colorado. Pentru aceste roci recente, mostrele radiometrice de rubidiu-strontiu indica 1.143 milioane de ani, in contrast cu varsta bazaltului ,,mai vechi”, de doar 1.100 milioane de ani.
Contradictii de acest gen nu sunt o raritate. Journal of Geophysical Research din 15 iulie 1968 citeaza rezultatul masuratorilor radiometrice a lavei vulcanului Kaupuleho din Hawaii. Vulcanul a erupt in 1801, dar radiometria ii acorda o vechime de 2,96 miliarde de ani.
In iunie 1992, geologul Steve A. Austin a trimis patru mostre de roca vulcanica la Geochron Laboratories din Camb1idge, Bos ton, SUA, pentru aflarea varstei lor. Laboratorul nu fusese in format ca respectivul e antion provenea din revarsarea de lava a muntelui St. Helens, care a erupt in 1982. Analiza prin metoda pot-asiu-argon indica varste intre 340 ooo i … 2,8 milioane de ani, in functie de proportia de argon aflata in diferitele mostre. Aceasta, in ciuda faptului ca rocile n-aveau o vechime mai mare de 10 ani. (Steven A. Austin, geolog, Universitatea Washington, Seatle, in S.A. Austin: ,,Excess Argon Within Mineral Concentrates from the New Dacite Lava Dome at Mount St Helens Volcano”, in Creation Ex Nihilo Technical S.A. Austin, and A.A Snelling, ,,Discordant potassium-argon model and isochron ‘ages’ for Cardenas Basalt (Middle Proterozoic) and associated diabase of eastern Grand Canyon, Arkansas”, in R.E. Walsh (ed.), Proceedings of the Fourth International Conference 011 Creationism, Creation Science fellowship, Pittsburgh, 1998, pp. 35-51. A.A. Snelling, ,Isochron discordances and the role of inheritance and mixing of radioisotopes in the mantle and crust”, in I Vardiman, A.A.Snelling, and E.F. Chaffi11 (ed.), Radioisolopes and the Age of the Earth: Results of a Young-Earth Creationist Research Initiative, Institute for Creation Research, El Cajon, California, and Creation Research Society, Chino Valley, Arizona, 2005, pp. 393-524.
Journal, vol. 10, partea 3, 1996, pp. 335-343; https://www.icr.org/research/index/researchp_sa_r01)
La intrebarea: ,,Cum se poate ca roci recente sa indice o vechime de milioane de ani?” raspunsul readuce in discutie caracterul subiectiv al evaluarii. Lava, fie recenta, fie mai veche, provine din mantaua pamantului. Iar raportul dintre potasiu-argon si rubidiu-strontiu capata semnificatie doar prin distingerea cantitatii de element-fiica aparuta dupa cristalizarea (racirea) rocii – de cantitatea respectivului element care preexistase in magma. Or si acest proces este speculativ.
Este evident ca stabilirea varstei rocilor si, implicit, a fosilelor, sufera de un viciu de conceptie. Ea nu este o metoda independenta, ci porneste de la supozitiile uniformiste ce prestabilesc reperele interpretarii, subordonand astfel cercetarea – filosofiei evolutioniste.
,,Indiferent ce arata datele radiometrice, geologii vor fi intotdeauna in stare sa le interpreteze. Vor schimba pur si simplu supozitiile cu privire la istoria rocii ca sa explice rezultatele intr-un mod plauzibil. Cum spunea Gerald J. Wasserburg, laureat al Premiului Crafoord in stiinte geologice, 1986: «Nu exista cronometre (radiometrii) rele, ci doar interpretari rele.»” (G.J. Wasserburg, specialist in geologie si geofizica, Institutul de Tehnologie din California, in G.J. Wasserburg “Isotopic abundances: inferences on solar system and planetary evolution”, in Earth and Planetary Sciences Letters, nr 86, nr 2-4, decembrie 1987, pp. 129-173).
In ce priveste datarea relativa a rocilor sedimentare si a fosilelor incapsulate in ele, exista si mai multa incertitucline:
Ideea de baza de la care se porne te este ceea ce in matematica se cheama ,,metoda clestelui”: daca se presupune ca se cunoaste atat varsta unui strat de undeva de deasupra fosilei, cat si varsta unui strat de undeva de desubtul ei, atunci varsta fosilei trebuie in mod logic sa fie undeva intre cele doua varste. Alternativ, daca se poate face o ,,corespondenta” convingatoare intre straturile prezente de la locatia fosilei, precum si straturile de la alte situri asemanatoare, atunci nici macar nu se mai considera necesar sa se cunoasca varstele straturilor de la locatia fosilei, ci se imprumuta varstele de la locatiile ,,corespondente”. Aceste doua metodologii, cea a ,,clestelui” si cea a ,,corespondentei”, sunt cele care dau atat ,,puterea”, cat si ,,slabiciunea” datarilor relative.
In 1993, muncitorii care au forat in cadrul Crinum Mine Project, in Queensland, Australia, au gasit, sub un strat de nisip si lut, un strat profund de bazalt. Forand la 21 de metri adancime in roca de bazalt, au gasit un fragment lemnos. Sub stratul de bazalt se gaseau alte straturi de lut, aleurit si gresie, intretesute cu falduri de carbune. (Rare find unearthed at Crinum”, BHP Australia Coal Newsline, deccmbrie 1993- ianuarie 1994, p. 1, decembrie 1993-ianuarie 1994)
Cateva bucati din lemnul fosil incastrat in bazalt au fost trimise la doua laboratoare respectate (Gcochron Laboratories, din Cambridge, Boston, SUA, $i Antares Mass Spectrometry Laboratory, din cadrul Australian Nuclear Science and Technology Organisation (ANSTO), Lucas Heights, Sydney, Australia) fara sa li se descopere provenienta lor. Separat, au mai fost trimise doua mostre, de data asta de roca bazaltica, pentru datare radioactiva, una la AMDEL Laboratory din Adelaide, Australia, si cealalta mostra in care se mai gasea si un fragment lemnos, la Geochron Laboratories, SUA.
In urma testelor prin tehnica spectrometrie cu accelerator de masa (AMS), rocile de bazalt au fost datate intre 44 si 58 de milioane de ani, in timp ce fragmentele de lemn fosil, la 30.000-44.000 de ani, la o diferenta uluitoare de varsta. Cercetatorii au insistat asupra necontaminarii mostrelor. Daca datarea radiometrica a rocilor este corecta, cum se explica existenta de carbonradioactiv (C14) din care, in mod cert, nu mai ramane nici urma dupa 70 000-100.000de ani? Iar daca datarea prin C14 este corecta, ce valoare poate avea datarea radiometrica prin izotopii radioactivi? (Latest Technical Journal, vol. 14, nr 2, 2000)
Un caz asemanator este citat de geologul Andrew A. Snelling despre un fragment de lemn fosil gasit, in 1997, intr-un bloc de roca sedimentara – gresie – din Hawkesbury Sandstone, bazinul Sydney, Australia. Datorita atat continutului sau fosil, cat si poziµei sale in secventa straturilor geologice, varsta gresiei era estimata la 225-230 de milioane de ani. Fragmentul lemnos, de culoare brun-roscata, era pietrificat. Din cauza impregnarii sale cu siliciu si hematit, era incert daca se mai gaseau urme de carbon radioactiv (C14). O bucata din lemn a fost trimisa laboratorului Geochron Laboratories din Cambridge, Boston (SUA). In mod surprinzator, raportul analizei indica o cantitate detectabila de C14 cu o varsta de 33.700 de ani. (Andrew A. Snelling, ,,Dating Dilemma: Fossil Wood in Ancient Sandstone”, in Creation, vol. 21, nr. 3, iuoie 1999, pp. 39-41)
Nu se pune la indoiala calitatea testelor si nici rezultatele analizelor, ci interpretarea datelor. Metoda radiometriei este doar o interpretare deductiva, construita pe trei supozitii:
-
Ca la inceputul istoriei Terrei n-ar fi existat decat ,,izotopii-mama” (potasiu, rubidiu, uraniu, samariu…), fara a fi si ,,izotopii-fiica” (respectiv: argon, strontiu, plumb, neodimiu…). Supozitia aceasta teoretica este imposibil de verificat. Ea conduce la concluzii doar ipotetice, nu concluzii veridice.
-
Ca pamantul, implicit structura lui, constituie un sistem inchis, care n-a suferit interferente din exterior. Or aceasta supozitie sfideaza realitatea. Pamantul este un sistem deschis, iar factorii exteriori influenteaza si reconfigureaza chiar raportul izotopilor. La acestea se adauga si efectul contaminarii straturilor geologice de catre panzele freatice de adancime.
-
Ca rata de dezintegrare radioactiva (de injumatatire) este o constanta a fost intotdeauna aceeasi la parametrii actuali si nu poate suferi modificari, indiferent de factorii externi. Desi o rata de dezintegrare radioactiva cu mult diferita de cea de azi este greu de explicat in limitele cunostintelor actuale ale fizicii, chiar si o diferenta modesta ar putea influenta masuratorile de varsta.
Aceste supozitii sunt ipotetice, ca atare ele construiesc o varianta posibila, dar nu si certa. Asa-zilele ,,anomalii” in datarea radiometrica sugereaza ca ,,normalitatea” datarilor s-ar gasi intr-un alt sistern interpretativ.
,,De curand s-a produs cumplita intelegere a faptului ca rata de injumatatire nu este constanta, asa cum s-a crezut inainte, nici nu este imuna la influentele mediului. Aceasta ar putea insemna ca ceasul atomic este resetat in timpul unor dezastre globale, iar evenimentele din Mesozoic, evaluate la 65 de milioane de ani, sa fie aduse aproape, in epoca omului.” (Frederick B. Jueneman, chimist analitic, editor la Kronos, in Frederick B. Jueneman, ,,Secular Catastrophism”, in lndustrial Research and Development, iunie 1982, p. 21)
,,Acuzatia ca alcatuirea tabelului geologic implica argumentare circulara (Argumentul circular notoriu in datari geologice si paleontologice: Se dateaza rocile dupa fosilele in castrate in ele, iar fosilele, dupa vechimea rocilor in care sunt incastrate) are o anumita masura de validitate.” (David M. Raup, paleontolog, Universitatea din Chicago, in David M. Raup: ,,Geology and Creationism”, in Field Museum Natural History Bulletin, vol. 54, nr. 3, martie 1983, p. 21)
,,Omul profan inteligent suspecteaza de multa vreme un rationament circular: ca rocile dateaza fosilele, si fosilele dateaza rocile.” (Eyleeo J. O’Rourke, biolog, Universitatea din Virginia, in Eyleen J. O’Rourke, ,,Pragmatism vs Materialism in Strati
,,Un argument circular arata asa: interpreteaza registrul fosil in termenii unei teorii particulare a evolutiei. Apoi inspecteaza interpretarea si noteaza ca registrul confirma teoria.” (Tom Kemp, paleobiolog, Universitatea Oxford, in Tom Kemp, ,,A Fresh Look at the Fossil Record”, in New Scientist, vol. 108, nr. 1485, 5 decembrie 1985, p. 66)
,,Oare nu sustin cei autoritari ca, pe de o parte, evolutia este documentata de geologie, iar, pe de alta parte, geologia este documentata de catre evolutie? Oare nu este acesta un argument circular?” (Larry Azar, biolog si filosof, Iona College, New York, in Larry Azar, ,,Biologists, Help!”, in Bioscience, vol. 28, nr 11, noiembrie 1978, p. 714)
In ce priveste datarea absoluta a fosilelor cu reziduuri organice prin metoda carbonului radioactiv (C14), ea este o datare nemijlocita. Ea masoara restul de izotopi de carbon radioactiv existenti in fosila, cunoscand faptul ca C14 are o rata de injumatatire de 5.000 de ani. Dar si metoda aceasta are o marja de relativitate.
Literatura de specialitate mentioneaza rateuri, cand o foca de curand sacrificata a fost analizata radiometric (C14) si a fost datata la o varsta de 1.300 de ani. (Wakefield DOlt, ,,Mummified Seals of Southern Victoria Land”, in Antarclic Journal, vol. 6, 1971, p. 211). Sau o cochilie prevalata de la o molusca vie a fost analizata si datata la 2.300 de ani vechime (M. Keith and B. Anderson, Radiocarbon Dating: Fictitious Results with Mollusk Shells”, in Science, vol. 141, nr. 1381, 16 august 1963, p. 635)
In 1989, Consiliul Britanic pentru Stiinta si Cercetare in Inginerie a trimis niste teste de datare prin C14 la un numar de 38 de laboratoare de analiza. Fiecare laborator a primit un set de esantioane de lemn, turba si carbonat, a caror varsta era cunoscuta doar grupului de cercetare. Dar niciun laborator nu stia varsta esantioanelor date spre analiza. Dintre cele 38, doar sapte laboratoare au identificat o varsta cat de cat apropiata varstei cunoscute de grup.” (Andy Coghlan, biolog si scriitor in domeniul stiintei, Andy Coghlan, ,,Unexpected Errors Affect Dating Techniques”, in New Scientist, vol. 123, nr. 1684, 30 septembrie 1989, p. 26)
,,Metoda carbonului radioactiv inca nu este capabila sa ofere rezultate precise si demne de crezare. Exista discrepante brutale, cronologia este neregulata si relativa, iar datele acceptate sunt, de fapt, date selectate.” (Robert E. Lee, specialist in biologia celulei, Universitatea Dalhousie, in Robert E. Lee, ,,Radiocarbon: Ages in Error”, in Anthropological Journal of Canada, vol. 19, nr. 3, 1981, p. 27)
,,Poate ca informatia ar putea fi un soc pentru unii, dar, din toate datarile prin C14 a unor esantioane fosile in nord-estul Americii de Nord, mai putin de 50% au fost socotite drept ,,acceptabile”, doar ele fiind adoptate.” (J. Gordon Ogden, radiometrician, Universitatea Yale, in J. Gordon Ogden, ,,The Use and Abuse of Radiocarbon Dating”, in Annals of the New York Academy of Science, vol. 288, 1977, p. 173)
Jntrucat era glaciara s-a stabilit (ipotetic) ca s-a incheiat in urma cu 10.000 – 12.000 ani, datarile cu C14 au fost rearanjate ca sa sustina aceasta supozitie. Aceste date insa ar fi putut fi rearanjate dupa alte supozitii.” (Charles Ginenthal, fizician, scriitor, ‘n Charles Ginenthal, ,,Scientific Dating Methods in Ruins”, in The Velikovskian, vol. 2, nr 1, 1994, p. 1)
,,Rezultatele sunt in mod frecvent rearanjate sau eliminate, pentru a produce o poveste acceptabila arheologic. Testele statistice standard pot fi folosite pentru corelarea rezultatelor cu C14 doar in cazurile in care se socoteste ca esantioanele reprezinta acelasi eveniment in timp, iar rezultatele sunt consonante cu statistica data. Totusi aceleasi tehnici standard sunt prea frecvent folosite in mod ignorant pentru a corela datele evenimentelor cu materiale nesimilare (de exemplu, carbune de lemn tare si oase de animal). Asemenea combinatii dau nejustificat un aer de precizie pentru o data socotita certa, in timp ce ele ascund o incertitudine reala.” (AS. Bowman, biolog, Universitatea din Aberdeen, si L. N. Balaam, radiometrist, in A. S. Bowman and L. N. Balaam, ,,Using Radiocarbon”, in Antiquity, vol. 64, 1990, p. 317)
,,Noi cunoaste cateva sute de datari prin C14 din zona si timpul in discutie, dar numai 27 au fast socotite utile pentru cronologia noastra. Toate celelalte au fost respinse, cu excepia datelor de fosile lemnoase, sub pretextul… contaminarii.” (D.M. Mickelson, geolog si paleontolog, Universitatea din Clemson, in D.M. Mickelson et al., ,,The Late Wisconsin Glacial Record of the Laurentide Ice Sheet in the United States”, in H.E. Wright (ed.), Late-Quaterary Environments of the United States, vol. 1, University of Minnesota, 1983, pp. 12-13)
,,Datarea cu C14 a fast discutata la un simpozion despre preistoria Vaii Nilului. Un faimos coleg american, prof. John O. Brew, arheolog la Universitatea Harvard, a sumarizat atitudinea comuna plintre arheologi fata de datarea cu C14. El a spus: «Daca un test cu C14 sustine teoriile noastre, o punem in textul principal. Daca nu le contrazice cu totul, le asezam in nota de subsol. Iar daca este cu totul in afara teoriilor, il ignoram pur si simplu.»” (T. Save-Soderbergh and Ingrid U. Olsson, Proceedings of the Twelfth Nobel Symposium, 1969, Uppsala University)
Explozia cambriana
Era geologica in care brusc abunda fosilele de o multitudine de forme de viata este perioada cambriana, cu 530 de milioane de ani in urma. Datorita numarului impresionant de mare – peste 30 – de noi increngaturi (phyla) complet functionale si de o complexitate fara precedent in straturile inferioare (ca, de exemplu, Anomalocaris, un crevete pradator), aparute intr-o perioada scurta de timp, biologii au numit fenomenul acesta explozia cambriana.
Nedumerirea cea mare sta in faptul ca, pentru atatea specii, ca serpi, moluste, meduze, bureti, viermi, arici de mare, brachiopode, trilobiti etc., nu s-au gasit niciun fel de forme anterioare sau tranzitionale in straturile precambriene. Lucrul acesta contravine flagrant teoriei darwiniste care afirma ca increngaturile nu pot aparea decat avand o forma anterioara din care sa evolueze.
Evolutionistii sustin ca viata ar fi aparut cu 3,8 (dupa unii 3,5) miliarde de ani in urma, pe temeiul unor filamente vermiforme de marimea a 5 microni, gasite in vestul Australiei. Ele sunt considerate a fi ramasitele bacteriilor, fungilor si plantelor, in virtutea ipotezei ca doar lumea biologica putea forma asemenea fome spiralate.
Un articol stiintific din 2009 arata caracterul discutabil al acestor evaluari: ,,Stephen Hyde, profesor de matematici aplicate, Universitatea Nationala Australiana (ANU), spune ca «problema microfosilelor imi pare mai dubioasa ca oricand…» Jochen Brocks, paleobiochimist de la ANU, nu crede ca stiinta curenta suporta ideea ca originea vietii se intinde cu 3,5 miliarde de ani inapoi. «Nu exista absolut nicio dovada de viata primitiva la acel moment…» In legatura cu rocile din Groenlanda ce dateaza de 3,95 de miliarde de ani si care contin izotopi care indica viata, el spunea: «Este absolut sigur ca exista mecanisme anorganice ce puteau sa produca exact aceleasi lucruri… Avem microfosile, stomatoliti… care contin material organic, dar un lucru este sigur, ca toate acestea pot fi explicate prin mecanisme nebiologice! (Dani Cooper, scriitor in domeniul stiintei, in Dani Cooper, ,,When did life begin?”, in ABC Science, 17 septembrie 2009)
,,A fost un fel de explozie, incepand cu cca 600 de milioane de ani in urma si continand pentru aproape 10-15 milioane de ani. Cei mai timpurii reprezentanti ai speciilor majore de fiinte care inca populeaza marile si-au facut aparitia abrupta. Creationistii au uzat mult de aceasta dezvoltare subita a unui variat numar de fosile, cand inainte nu exista niciuna. Aceasta aparitie abrupta a unui evantai variat de fosile bine pastrate, prin care geologii marcheaza inceputul perioadei cambriene, ne ridica o provocare intelectuala fascinanta.” (Niles Eldredge, paleontolog, Universitatea Harvard, in Niles Eldredge, The Monkey Business: A Scientist Looks at Creationism, Washington Square Press, 1982, p. 133)
,,Explozia aceasta este reala. Este prea mare pentru a fi mascata de erori in registrul fosil. Aceasta explozie este chiar mai abrupta si extensiva decat s-a crezut anterior.” (James W. Valentine, biolog, Universitatea din California; Douglas H. Erwin, paleobiolog, in James W. Valentine, Douglas H. Erwin, ,,Interpreting Great Developmental Experiments: The Fossil Record”, pp. 71-107, citati in Jeffrey S. Levinton, ,,The Big Bang of Animal Evolution”, 111 Scientific American, nr. 267, noiembrie 1992, pp. 84-91)
,,Fapt bine-cunoscut azi, cele mai multe specii apar instantaneu in registrul fosil. Apar in mod instantaneu, persista virtual neschimbate pentru milioane de ani, doar ca sa dispara brusc.” (Thomas S. Kemp, curatorul Colectiilor Zoologice, Universitatea Oxford, in Thomas S. Kemp, ,,A Fresh Look At The Fossil Record”, in New Scientist, vol. 108, 5 decembrie 1985, p. 66)
Jyh-Yuan Chen, cunoscut paleontolog, in cercetarile sale din provincia Guizhou, din sudul Chinei, a gasit fosile de spongi (bureti) in straturi geologice precambriene, de cca 580 de milioane de ani in urma. Dar: ,,Lucrul cel mai surprinzator este ca s-au gasit tesuturi moi fosfatizate, iucluzand bacterii – procite, amoebocite, clerocite – chiar si embrioni de parenchimella cu cili periferali, ceea ce dovedeste ca fauna aceasta existase cu 40-50 de milioane de ani inainte de explozia cambriana.” (J.-Y. Chen et al. ,,Precambrian animal diversity: Putative phosphatized embryos from the Doushantuo Formation of China”, in Proceedings of the National Academy of Sciences, vol. 97, nr. 9, pp. 4457-4462, https://www.pnas.org/doi/10.1073/pnas.97.9.4457
Descoperirea in precambrian a unor fosile nevertebrate inlatura argumentatia evolutionista care ne sugereaza ca ,,explozia cambriana” este doar aparenta, din cauza ca stramosii vietuitoarelor, fiind alcatuiti din tesuturi moi, au suferit descompunerea inainte de a putea fi fosilizati.
Raportandu-se la o eventuala lipsa a ,,stramosilor” numeroaselor specii gasite in straturile cambriene, Charles Darwin pronunta o judecata: ,,Daca specii numeroase, apartinand aceluiasi gen sau familii, au aparut cu adevarat toate odata, faptul acesta ar putea fi fatal teoriei descendentei cu modificari lente prin selectia naturala.” (Charles Darwin, The Origin of Species: A Facsimile of the First Edition, Harvard University Press, 1964, p. 302)
Aparitia simultana
Pe langa lipsa totala a ,,stramosilor” speciilor existente in precambrian, conceptia evolutionista se mai confrunta cu o alta problema rnajora, servita de paleontologie. Si anume, in loc sa se observa o diversificare a trasaturilor pe ramificatii de filii si specii, se observa o asa-numita ,,convergenta” a unor trasaturi in cadrul diverselor specii, fenomen superabundent. Cu alte cuvinte, caracteristicile tind sa se regaseasca in specii cu totul distantate in arborele evolutiv. Un caz reprezentativ este ochiul de tip ,,camera de fotografiat” cu lentila si retina. El se gaseste la om, dar si la viermii inelati, sepie, broasca-testoasa, meduza, paianjen si mamifere. Cel mai uimitor caz este ochiul meduzei. Cu toate ca meduzele au un soi de sistem nervos, ele nu au creier.
,,Chiar si ceva atat de complex ca ochiul a aparut (in procesul evolutiei) de cateva ori. De exemplu, la vertebrate, la sepie, la moluste, la artropode. E rau destul sa explici originea unui asemenea lucru o singura data, dar gandul ca s-a produs de cateva ori, conform teoriei sintetice, imi face capul banita.” (Frank Salisbury, Seful departamentului de Stiinte, Universitatea Statului Utah, in Frank Salisbury, ,,Doubts About Evolution”, in American Biology Teacher, septembrie 1971, p. 338)
,,Ochiul unor moluste are retina, cornee si cristalin, ca ochiul uman. Cum putem explica constructia acestui organ in doua specii de un nivel evolutionar atat de diferit, doar in termenii selectiei naturale? Este o problema daca darwinismul nu poate oferi un raspuns satisfacator la aceasta intrebare.” (Cemal Yildirim, cercetator stiintific si scriitor, in Cemal Yildirim The Theory of Evolution and Bigotry, 2000, pp. 58-59)
Ochiul nu este singurul exemplu. Anatomia interna a mamiferelor marsupiale este atat de diferita de anatomia mamiferelor placentale, incat evolutionistii considera ca cele doua grupuri s-au despartit cu mult timp inainte. Cu toate acestea, exista veverite zburatoare marsupiale, ursi furnicari marsupiali, cartite marsupiale care seamana foarte mult cu veveritele, furnicarii si cartitele nemarsupiale de pe alte continente. Un alt exemplu uimitor este aparitia multipla a ecolocatiei: la lilieci si delfini.
Biochimistul american Fazale Rana a cercetat literatura de specialitate si a documentat peste 100 de cazuri concrete de evolutie genetica convergenta. (Fazale Rana, The Cell’s Design: How Chemistry Reveals the Creator’s Artistry, Baker Books, 2008, pp. 207-214) Similitudinea aceasta nu poate fi explicata nici prin stramos comun, nici prin atavism si nici prin transpozitii colaterale a trasaturilor de la o descendenta la alta.
Desi fenomenul ,,convergentei” aduce dovezi impotriva arborelui evolutiv, savantii evolutionisti, constransi de situatie, l-aupreluat ca pe o dovada proevolutie, gratie unui nou concept: ,,originea independenta” a unor complexitati biologice. Ei inainteaza ideea ca functia vederii ar fi aparut de peste 40 de ori separat in timp, iar ochiul tip ,,camera de fotografiat” – de 7 ori. Solutia data se impotmoleste intr-o si mai fantastica improbablitate, si anume ca aceeasi ,,intamplare norocoasa” sa se fi produs nu o singura data, ci de… 7 ori.
,,In timpul cercetarilor mele in biblioteci, am fost izbit in mod special de adjectivele care “insotesc descrierea convergentelor evolutionare. Cuvinte ca «remarcabil», «izbitor»,«extraordinar», chiar «uimitor» si «straniu» sunt comune. Frecventa surprizei adjectivale asociata cu descrierea convergentei sugereaza ca exista un simtamant de nesiguranta in aceste similaritati. Totusi suspectez cu tarie ca unii dintre acesti biologi simt fantoma unui «proiect», privind peste umerii lor.” (Simon Conway Morris, paleobiolog si paleoecolog, Universitatea Cambridge, Life’s Solution: Inevitable Humans in a Lonely Universe, Cambridge University Press, 2003, pp. 127-128)
Biofizicianul Lee Spetner, profesor in teoria informatiei la Universitatea ,,Johns Hopkins”, afirma ca, daca evolutionistii ar atribui o valoare pozitiva de selectie fiecarei mutatii posibile pentru a concepe o noua specie, atunci devine categoric imposibil sa apara trasaturi similare in mod independent, aceasta intrucat numarul variantelor posibile este mult prea mare.
,,Daca variatiile apar din erori de copiere intamplatoare, evolutia prin «convergenta» este imposibila.” (Lee Spetner, Not By Chance! Shattering the Modem Theory of Evolution, Judaica Press, 1998, pp. 85-124)
Intrebarea este legitima. Cu atatea exceptii de la regula, te miri daca regula mai sta in picioare. Mai acceptabila ar fi ideea profesorului emerit Michael Syvanen de la Universitatea California din Davis: ,Viata ar putea totusi avea origini multiple.” (Michael Syvanen, ,,Evolutionary Implications of Horizontal Gene Transfer”, in Annual Review of Genetics, nr. 46, 2012, pp. 339-356)
Acceptarea evolutionismului este conditionata de o minte credula. Odata ce evolutia este proclamata ca ,,fapt”, toate evenimentele ,,trebuie” sa fie acomodate. Si, tot ce apare ca problerna pentru evolutie, deodata devine dovada evolutiei.
,,Evolutionistii pretind ca convergenta extensiva este unmod virtual inevitabil. Ei pretind asta doar pentru ca aceste convergente abunda in natura… Ele contrazic filogenia si se impotrivesc explicatiilor naturaliste.” (Walter Remine, bioinformatician, Universitatea din Minnesota, The Biotic Message,St. Paul Science, 1993, pp. 168-264)
Fiind mai degraba o ideologie decat cum se vrea a fi, ,,stiinta”, teoria evolutionista poate fi usor adaptata. O avantajeaza faptul ca este netestabila, are prea putina legatura cu faptele obiective si permite o mare flexibilitate. In consecinta, este modelata dupa necesitatile ideologiei evolutioniste de la un moment dat.
Problema ,,verigilor lipsa”
Ceea ce ii surprinde pe paleontologi este ca fosilele care apar intr-un strat inferior, sa-l numim ,,A”, se continua in stratul superior ,,B”, strat cu zeci sau sute de milioane de ani mai tanar.
Totusi, intre stratul A si B, specia ramane complet neschimbata. In al doilea rand, inainte de stratul ,,A” nu se gaseste nici urma de specie asemanatoare care sa fie stramos. Iar rnai sus de stratul ,,B” nu se pot identifica specii noi care sa fie posibili urmasi”. ,,Incremenirea” speciilor in registrul fosil este o caracteristica generala.
,,Este un adevar simplu si de neinlaturat ca toti membrii regnului viu au ramas fundamental stabili, cu mici fluctuatii, de-a lungul intregii lor existente.” (Niles Eldredge, The Pattern of Evolution, W. H. Freeman and Co., New York, 1998, p. 157)
,,Darwin insusi a profetizat ca generatiile viitoare de paleontologi vor umple aceste goluri (,,gap”) printr-o cercetare serioasa. Dupa 120 de ani de cercetare paleontologica a devenit abundent de clar ca registrul fosil nu va confirma aceasta predictii ale lui Darwin. Problema nu sta in faptul ca registrul este mizerabil de sarac, ci ca registrul fosil arata ca predictia insasi este gresita. Observatia ca speciile sunt entitati uimitor de conservative – si statice de-a lungul perioadelor lungi de timp dispune de toate argumentele ca sa dezvaluie natura ,,noilor haine” ale imparatului, ,si anume ca imparatul este gol! Toti sltiu lucrul acesta, dar prefera sa-l ignore. Paleontologii, pur si simplu, isi intorc capul in alta directie.” (Niles Eldredge si Ian Tattersall, paleontologi la Muzeul American de Istorie Naturala, in Niles Eldredge and Ian Tattersall, The Myths of Human Evolution, Columbia University Press, 1982, pp. 45-46)
,,Ideea case poate apela la registrul fosil si se poate sa se mai gaseasca in mod empiric secventa stramos-descendent, fie la nivel de specie, gen sau familie, a fost si continua sa fie o iluzie fatala.” (Gareth Nelson, biolog, Muzeul American de Istorie Naturala, in Gareth Nelson, ,,Presentation to the American Museum of Natural History”, in Journal ofBiogeography, nr. 31, 2004, pp. 685-712)
,,E greu sa il contrazici atat pe respectatul Stephen Jay Gould de la Harvard, cat si pe cei de la American Museum, atunci cand ei spun ca nu exista fosile tranzitionale!” (Colin Patterson, paleontolog si curator, Muzeul Natural de Istorie din Londra, in Colin Patterson, Letter to Luther Sunderland, datata 10 aprilie 1979, quot. 25, 1981, p. 831)
“La starea actuala a cercetarii geologice, trebuie sa admitem ca nu exista njmic in registrul geologic care sa pledeze impotriva vederilor creationistilor conservatori, cum ca Dumnezeu a creat fiecare specie in mod separat.” (Edmund J. Ambrose, profesor emerit, Chester Beatty Research Institute, in Edmund J. Ambrose, The Nature and Origin of the Biological World, John Wiley & Sons, 1982, p. 164)
O problema majora in sustinerea teoriei evolutioniste este registrul fosil. Acest raport niciodata n-a prezentat forme intermediare dupa cum presupunea Darwin. In schimb, speciile apar si dispar abrupt, anomalie ce alimenteaza argumentul creationist ca fiecare specie a fast creata de Dumnezeu.” (Mark Czarnecki, bioinformatician, Universitatea din Florida, in Mark Czarnecki, ,,The Revival of the Creationist Crusade”, in MacLean’s Magazine,19 ianuarie 1981, p. 56)
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
De la nevertebrate la pesti
,,Toate cele trei subdiviziuni ale pestilor ososi apar pentru prima oara in registrul fosil in aproximativ acelasi timp. Cum au aparut? Ce le-a permis sa se diversifice atat de mult? “Si de ce nu exista nicio urma de forme intermediare mai timpurii?” (Gerald T. Todd, paleontolog, Universitatea din California, campusul Los Angeles, in Gerald T. Todd, ,,Evolution of the Lung and the Origin of Bony Fishes: A Casual Relationship”, in American Zoologist, vol. 26, nr. 4, 1980, p. 757)
In literatura de specialitate nu exista nicio afirmatie care sa pretinda ca s-a dovedit ca o specie a evoluat in alta.
Bacteriile, cele mai simple forme de viata independenta, sunt ideale pentru acest fel de studii, avand rata de inmultire la 20-30 de minute si populatii adulte dupa 18 ore. Dar, dupa 150 de ani de bacteriologie, nu exista nicio dovada ca o specie de bacterii s-a schimbat intr-alta.” (Alan H. Linton, bacteriolog englez, in Alan H. Linton, ,,Scant Search for the Maker”, The Times Higher Education Supplement, 20 aprilie 2001, Book Section, p. 29)
,,Avand chiar si secventele ADN la dispozitie, n-avem niciun acces direct la procesul evolutiei, asa ca reconstructia obiectiva a disparut, iar trecutul nu poate fi realizat decat printr-o imaginatie creativa.” (N.A. Takahata, genetician japonez, in N. A. Takahata, ,,Genetic Perspective on the Origin and History of Humans”, in Annual Review of Ecology and Systematics, vol. 26, 1995, p. 343)
,,Gasirea unor oase de pesti vertebrati, specia Haikou-ichtys, in rocile cambriene a dovedit ca animalele vertebrate sunt la fel de vechi ca si cele mai multe nevertebrate cunoscute.” (Barbara J. Stahl, paleontolog, Universitatea din Manchester, in Barbara J. Stahl, Vertebrate History: Problems in Evolution, Dover Publications, New York, 1985, p. vii)
Enigma reptilelor
Pestii, vertebrate perfect adaptate mediului acvatic, avand un spatiu vital nelimitat si hrana fara masura, si in plus fiind protejati termic si nefiind amenintati in nicio epoca geologica de suprapopulare sau penurie, au trebuit – dupa scenariul evolutionist – sa iasa, spre nenorocirea lor, pe uscat, ca sa infrunte vicisitudinile luptei pentru supravietuire. De ce?
,,Nu avem nicio fosila intermediara intre pesitii rhipidistieni si amfibienii timpurii.” (Robert L. Carroll, paleontolog, directorul Muzeului Redptah, Universitatea McGill, Montreal, Vertebrate Paleontology and Evolution, W. H. Freeman and Co., ed. a 3-a, New York, 1988, p. 4)
,,Nu exista nicio dovada a vreunui amfibian din paleozoic care sa combine caracteristicile asteptate din partea unui stramos comun. Cele mai timpurii broaste, salamandre si caeciliene sunt foarte asemanatoare descendentilor lor actuali.” (Edwin H. Colbert, paleontolog, profesor emerit, Universitatea Columbia si curator la Muzeul American de Istorie Naturala, in Edwin H. Colbert, Michael Morales, Eli C. Minkoff, Colbert’s Evolution of the Vertebrates – a History of the Backboned Animals Through Time, John Wiley and Sons, New York, 1991, p. 99)
,,Ichtiosaurii, fiind in multe privinte reptilele marine cele mai inalt specializate, apar in triascul timpuriu. Aparitia lor in istoria geologicii a reptilelor este brusca si dramatica. Nu exista indicii in sedimentele pretriasice pentru posibilii stramosi ai ichtiosaurilor. Problema fundamentala privind relatia ichtiosaurului cu celelalte ordine de reptile este ca nu exista nicio dovada concluziva care sa arate vreo conexiune.” (Ibidem, p. 193)
Tiktaalik
In numarul din aprilie 2006, revista Nature anunta vestea cea mare ca, intr-un strat de aleurit din zona arctica a Canadei, au fost descoperite cateva specimene fosilizate al unui peste crosopterigean, numit Tiktaalik roseae. Acesta a fost datat, dupa continutul de polen si spori, la o varsta de cca 380 de milioane de ani. Senzatia era produsa de faptul ca: ,,Tiktaalik reprezinta veriga intermediara intre pesti cu inotatoare si reptile cu labe.” (Edward B. Daeschler, Neil H. Shubin, Farish A. Jenkins, ,,A Devonian Tetrapod-like Fish and the Evolution of the Tetrapod Body Plan”, in Nature, vol. 440, nr. 6, 2006, pp. 757-763)
Richard Dawkins, profesor de zoologie la Universitatea Oxford, ateul cel mai inversunat, jubila: ,,Tiktaalik este veriga lipsa perfecta, pentru ca desparte aproape in doua diferenta dintre pesti si amfibieni; si este perfecta pentru ca in sfarsit nu mai lipseste. Avem fosila. Puteti s-o vedeti, s-o atingeti, incercati sa apreciati varsta ei si sa gresiti.” (R. Dawkins, The Greatest Show on Earth, 2009, p. 169)
Conform cercetarilor efectuate de dr. David Menton, profesor emerit de anatomie si biologie celulara la Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii din Washington, s-au publicat o serie de observatii care au pus sub semnul intrebarii certitudinile premature (Dr. David Menton, ,,Is Tiktaalik Evolution’s Greatest Missing Link?”, in Answer in Genesis, 11 iulie 2014, https://answersingenesis.org/missing-links/is-tiktaalik-evolutions-greatest-missing-link/). Iata si datele:
-
Toti pestii obisnuiti au aripioare pelvice (cele dinspre coada) mici, comparativ cu aripioarele pectorale mari. La reptile, dimpotriva, lucrurile sunt invers: membrele posterioare care sunt atasate de centura pelvica sunt intotdeauna mai robuste decat membrele anterioare, prinse de centura scapulara. Cu Tiktaalik, lucrurile stau la fel ca si cu toti pestii. lnsa cel mai semnificativ fapt este ca ,,aripioarele pelvice”, luate drept ,,picioare”, nici macar nu sunt atasate de coloana vertebrala ca sa poata sustine greutatea corpului sau pe uscat.
-
Intr-adevar, oasele endocondrale (cu terminatiile radiale) din aripioarele pectorale ale crossopterigienilor prezinta cateva similitudini cu oasele membrelor anterioare ale reptilelor. Totusi exista diferente mai semnificative. De exemplu, endocondralele nu au nimic comun cu degetele reptilelor. ,,Oscioarele” radiale ale aripioarelor pestilor sunt oase dermale care nu se inrudesc in niciun fel cu oasele din fosfat de calciu ale reptilelor, nici in structura, nici in functie si nici in modul in care s-au dezvoltat. In mod limpede, aceste ,,oscioare” sunt fragile si nepotrivite pentru mersul terestru si purtarea greutatii corporale. Desi aceste oscioare distale au o oarecare asemanare cu degetele reptilelor in ce priveste functia si ordinea miscarii, ele constituie tot componente ale aripioarelor. Intre acestea si degete ramane o prapastie morfologica.
Iata ca la 6 ianuarie 2010, aceeasi revista Nature anunta o alta descoperire ce anuleaza perspectivele furnizate de Tiktaalik. O echipa de paleontologi polonezi si suedezi ce operau in muntii din sudul Poloniei, intr-o secventa de formatiuni marine apartinand devonianului mijlociu, au identificat multiple urme fosilizate, lasate de niste reptile lungi de 2,5 metri, ale caror amprente masoara 26 de centimetri lungime si 15 centimetri latime. Ceea ce a incendiat comunitatea paleontologilor este ca datarea stratului geologic in care s-au gasit urmele este evaluata la aproximativ 400 de milioane de ani vechime, asta insemnand ca urmele preced cu cca 20 de milioane de ani fosila Tiktaalik. Acest fapt il elimina pur si simplu pe Tiktaalik din pozitia de ,,veriga tranzitionala” intre pesti si reptile.
,,Urmele poarta semnele unui animal capabil sa umble prin aruncarea membrelor inainte. Pentru structuri fosile de specii tranzitionale precum Tiktaalik sau Panderichtys miscarile acestea ar fi imposibile… Vestea ar putea sa schimbe o parte din evolutia vertebratelor.” (Rex Dalton, redactor, revista Nature, in Rex Dalton, ,,Discovery pushes back date of first four-legged animal”, Nature, 6 ianuarie 2010)
Tetrapodophis
In 2015, un articol din revista Science a electrizat din nou comunitatea stiintifica ca s-ar fi gasit ,,veriga lipsa” in evolutia reptilelor. Era vorba despre un schelet de sarpe lung de cca 20 de centimetri, cu doua perechi de picioruse, gasit intr-un strat cretacic din Brazilia. Fosila a fost numita Tetrapodophis. (Davit M. Martill et al. “A four-legged snake from the Early Cretaceous of Gondwana”, in Science, vol. 349, nr. 6246, 24 iulie 2015, pp. 416-419.)
In octombrie 2016 insa, Societatea de Paleontologie Vertebrata facea cunoscut rezultatul cercetarilor care dovedeau ca trasaturile acestui ,,sarpe” nu se incadreaza in trasaturile definitorii ale serpilor. Craniul lui avea orbite mari, specific reptilelor, iar dintii nu erau curbati spre interior ca la serpi. Picioarele fosilei erau similare cu cele ale reptilelor acvatice care se deplaseaza folosindu-si trupul pentru a inota in genul tiparilor.
,,In loc de a fi sarpe, fosila are trasaturi asemanatoare soparlelor acvatice din cretacicul tarziu. Asa ca Tetrapodophis probabil ca nu era un sarpe propriu-zis.” (Michael S.Y. Lee, paleontolog, Sectia de stiinte ale Pamantului, Muzeul Australian de Sud, in Michael S.Y. Lee, ,,Aquatic adaptations in the four limbs of the snake-like reptile Tetrapodophis from the Lower Cretaceous of Brazil”, in Cretaceous Research, 2016).
Dinozaurii
In 2010, revista Scientific American anunta fulminanta stire ca o echipa de paleontologi coordonata de Mary Schweitzer a identificat proteine din colagen si hemoglobina in oase de Tiranosaurus rex, excavate de la situl Hell Creek din Montana, SUA. (Mary Schweitzer, “Blood from Stone”, in Scientific American, decembrie 2010, pp. 62-69). Cand a incercat sa publice descoperirea, revistele de specialitate au refuzat sa-i primeasca articolul.
,,Unul dintre redactori mi-a zis ca nu-i pasa ce spun datele analizelor, cand el stie bine ca ceea ce eu gasisem nu este posibil. I-am replicat, intrebandu-l: «Bine, dar ce date te-ar convinge?» Si el mi-a raspuns: «Niciuna!»” (Barry Yeoman, jurnalist, in Barry Yeoman, ,,Schweitzer’s Dangerous Discovery”, in Discover Magazine, aprilie 2006)
Motivul refuzului categoric consta in faptul de neconceput ca in oase fosilizate sa mai fie proteine, despre care se stie ca n-au o viata mai lunga de 100.000 de ani. Ori, dinozaurii ar fi disparut cu 65 de milioane de ani in urma. Aceasta impunea ca faptele sa fie inlaturate ca fiind eronate.
In 2012, Mark Armitage, microbiolog la Universitatea de Stat din California, lucrand in acelasi sit paleontologic, Hell Creek formation, a gasit cateva fragmente de fosile de dinozaur, printre care un corn de Triceratops. Dupa un proces laborios de cateva luni, Armitage a reusit sa izoleze din corn celule osoase individuale impreuna cu structurile lor ultradelicate (filopodia, conexiunile dintre celule etc.) impreuna cu tesuturi moi (vase de sange si fibre de colagen). De remarcat este ca respectivul corn nu fusese incapsulat in roca, ci se gasea in spatiu deschis, napadit de radacini, fungi, bacterii…, expus la aer, soare, apa, saruri minerale si intemperii. Cu toate acestea, celulele din cornul de Triceratops au fost prezervate. Testul cu C14 indica o varsta nu mai mare de 35.000 de ani (Savantii evolutionisti s-au grabit sa explice prezenta C14 prin fenomenul de contaminare, in ciuda acuratetei metodologiei paleontologilor in cauza.)
Descoperirea sa, publicata in jurnalul stiintific Acta Histochemica, a starnit furtuna in comunitatea stiintifica. (Mark H. Armitege, ,,Soft sheets of fibrillar bone from a fossil of the supraorbital horn of the dinozaur Triceratops horridus“, in Acta Histochemica, vol. 115, nr. 6, iulie 2013, pp. 603-608.) La doua saptamani dupa aceea, Mark Armitage a fost dat afara de la conducerea universitatii. Ca urmare, Armitage a dat universitatea in judecata. La capatul a doi ani, microbiologul a castigat procesul si a fost repus in drepturi, in pofida opozitiei evolutionistilor. Fiind nevoiti sa accepte evidentele aduse de tesuturile moi, evolutionistii s-au straduit sa ofere o explicatie in Live Science (Stephanie Pappas, ,Controversial T. Rex Soft Tissue Find Finally Explained”, in Live Science, 26 noiembrie 2013).
Se sustinea ca nanoparticulele de fier din globulele rosii de sange, prin radicalii lor liberi, actioneaza asupra proteinelor si membranei celulelor asemenea formolului. In sprijinul explicatiei se mentiona un experiment in care au fost conservate, vreme de doi ani, tesuturi moi de strut imbibate in sange. Explicatia aceasta este irelevanta, pe urmatoarele considerente:
(1) Tesuturile de strut fusesera incubate intr-o solutie concentrata si purificata de fier extras din celule sangvine, nu in sange obisnuit.
(2) Experimentul s-a derulat in conditii de laborator, de umiditate si temperatura constanta. In conditiile naturale insa, lucrurile niciodata nu decurg asa. Degradarea in natura de regula are loc in conditii uscate. Variatiile de temperatura accelereaza miscarile moleculare catre descompunere. In caz de umiditate, apa accelereaza descompunerea, oferindu-le microbilor conditii favorabile.
(3) Multe din moleculele biochimice cvasiproaspete ale cornului de Triceratops n-aratau nici urma de fier in preajma. Osteocitele se interpatrund in matricea osoasa prin niste calaniculi de 0,4 micrometri care fac inaccesibila patrunderea globulelor rosii pentru imbibarea osteocitelor cu fier.
(4) Este posibil ca o cantitate abundenta de fier sa inhibe actiunea enzimatica si microbiana a descompunerii. Dar nu poate inhiba reactiile chimice de degradare ca oxidarea si hidrolizarea.
(5) Chiar prezervarea, timp de doi ani, a tesuturilor moi intr-un mediu feros nu asigura conservarea acestora timp de milioane de ani. Explicatia sfideaza legile chimice ale degradarii in perioade lungi de timp.
(6) Dar cel mai puternic argument oferit de descoperirea lui Armitage este ca in aceste tesuturi s-au identificat izotopi de C14 care datau respectivul corn la 35.000 de ani. Descoperirea de C14 in fosile de dinozauri nu este o raritate.
Dr. Hugh Miller impreuna cu membri ai unui grup international de paleo-cronologie (SUA, Franta, Polonia) au prezentat, la congresul Western Pacific Geophysics Meeting, tinut intre 13 si 17 august 2012 la Singapore, rezultatele testelor oarbe pe esantioane prevalate de la opt fosile de dinozaur din Texas, Alaska, Montana si Colorado (SUA). Pe baza analizei de C14, cinci laboratoare prestigioase au datat esantioanele la varste intre 22.000 si 39.000 de ani. (Geochron Labs, Cambridge, MA, SUA; Universitatea din Arizona, Tuscon, SUA; Universitatea din Georgia, Athens, SUA; si Ch. Albrechts Universitat, Kiel, Germania.) Plecand de la incadrarea evolutionista a dinozaurilor in era mezozoica (intre 250 si 66 de milioane ani) si tinand cont de faptul ca dupa 100.000 de ani nu mai exista niciun atom de C14, comitetul de organizare a blocat comunicarea stiintifica si a sters documentul de pe website-ul congresului, desi erau prezentate doar faptele, nu si interpretarea lor.
Enigma pasarilor
,,Cum poti sa obtii o pasare dintr-o reptila grea, legata de pamant, bipeda, care are un corp adanc, o coada balansanta grea si membre anterioare scurte? Din punct de vedere biofizic, este imposibil.” (Alan Feduccia, paleoornitolog, profesor emerit, Universitatea din Carolina de Nord, in Alan Feduccia, ,,Jurassic Bird Challenges Origin Theories”, in Geotimes, ianuarie 1996, p. 7)
,,Nu este cunoscuta nicio structura tranzitionala intre solzi si pene, iar investigatorii recenti nu mai sunt dispusi sa intemeieze o teorie pe o pura speculatie. Aparitia penelor din presupusii solzi reptilieni sfideaza analiza. Pana acum, registrul fosil nu sustine aceasta supozitie.” (Barbara J. Stahl, paleoutolog, Colegiul St. Anselm, in Barbara J. Stahl, Vertebrate History: Problems in Evolution, Dover, 1985, pp. 349-350)
Solzii sunt placi cornoase. Penele sunt o structura foarte complexa, constand intr-un ax central de la care radiaza fire si firisoare. Firisoarele sunt echipate cu carlige subtiri care se prind de fire si leaga suprafata penei intr-o lama plata, puternica si flexibila.
,,In ce priveste penele si solzii, fiecare trasatura, de la structura si alcatuirea genei, dezvoltarea, morfogeneza si organizarea tesutului, totul este diferit. Mai mult, structura proteica a penei pasarilor este unica printre vertebrate.” (A.H. Brush, neurobiolog, in A.H. Brush, ,,On the Origin of Feathers”, in Journal of Evolutionary Biology, vol. 9, 1996, pp. 131-133)
,,Penele au trasaturi unice si nu exista structuri intermediare intre solzii reptilelor si pene. In ciuda speculatiilor cu privire la natura solzilor elongati gasiti la exemplare de Longisquama …, ca fiind structuri similare penelor, aceasta este imposibil de demonstrat.” (Alan Feduccia, ,,On Why Dinozaurs Lacked Feathers”, in The Beginning of Birds, Eichstatt, Jura Museum West Germany, 1985, p. 76)
Penele, spre deosebire de solzi, provin din alte straturi ale pielii. Ele se dezvolta din foliculi.
,,In 1996, paleontologii erau exaltati de poza unui «dinozaur cu pene>>. Denumit Sinosauropteryx, specimenul gasit in China a fost pe prima pagina a lui New York Times, drept confirmare pentru originea sauriana a pasarilor. Dar in 1997, congresul paleontologilor din Chicago a dat un verdict diferit: structurile presupuselor pene nu sunt pene moderne. Larry Martin, de la Universitatea din Kansas le considera fibre colagenoase zdrentuite de sub piele, astfel ca fosila n-are nimic de-a face cu pasarile.” (Ann Gibbons, antropolog, MIT, in Anu Gibbons, ,,Plucking the Feathered Dinozaur”, in Science, nr. 5341, 14 noiembrie 1997, pp. 1229-1230)
Dar Archaeopterix?
Fosila Archaeopteryx a fost descoperita in repetate randuri in regiunea Franconia, Germania, intr-un strat atribuit jurasicului superior si a fost datata cu 150 de milioane de ani. In consecinta, pentru evolutionisti nu putea fi nimic altceva decat o reptila cu pene, veriga lipsa intre reptile si pasari. S-a apreciat ca Archaeopteryx impartaseste 21 de caracteristici ale coeluro-saurienilor. In cursul timpului, (intre 1855 si 2011) au fost gasite in total 11 specimene de Archaeopteryx, provenind din aceeasi regiune. (Exemplarele din (1) Londra, (2) Berlin, (3) Maxberg, (4) Haarlem, (5) Eichstaett, (6) Solnhofen, (7) Munchen, (8) Daiting, (9) Buergermeister-Milller, (10) Thermopolis si alte 2 specimene nenumite.) Pasarea avea picioare cataratoare, prezenta amprente de pene identice cu a pasarilor actuale, avea aripi proportionate ca pasarile zburatoare si avea un stern robust.
Cand craniul specimenului din Muzeul de Istorie Naturala din Londra a fost scos din roca si studiat, s-au constatat trasaturi aviare, nu reptiliene. Ornitologul Larry D. Martin si echipa au stabilit ca atat dintii, cat si incheietura lui Archaeopteryx sunt tipice pasarilor dintate.(Larry D. Martin, J.D. Stewart, and K.N. Whetstone, ,,The origin of birds: Structure of the tarsus and teeth”; TheAt1k, nr. 97, 1980, p. 86).Gheare si dinti se gasesc si la speciile actuale Taouraco si Hoatzin. Dintii nu sunt o caracteristica reptiliana si nici nu sunt universali la reptile. Structura dintilor lui Archaeopterix este cu totul diferita de cea a dinozaurilor.
Analiza craniului prin tomografie computerizata arata ca Archaeopteryx avea creier ca pasarile moderne, de trei ori mai mare decat cel al dinozaurilor, la proportii similare. Archaeopteryx avea lobi optici largi, potriviti procesului vizual necesar unei pasari.(P.D. Alonso, A.C. MilneI, R.A. Ketcham, M. J. Cokson and T.B. Rowe, ,,The avian nature of the brain and inner ear of Archaeopteryx”, in Nature, 5 august 2004, vol. 430, nr. 7000, pp. 666-669).
Urechea interna avea lungime cochleala si proportii ale canalului semicircular comparabile cu cele ale pasarilor. Analizand regiunea urechii lui Archaeopteryx, paleontologul britanic Alick Donald Walker a tras concluzia ca aceasta este foarte similara regiunii otice a pasarilor moderne. (A.D. Walker, in Peter Dodson, ,,International Archaeopteryx Conference”, in Journal of Vertebrate Paleontology, vol. 5, nr. 2, iulie 1985, p. 177.) Archaeopterix ar fi trait acum 150 de milioane de ani. Ultimele cercetari asupra fosilelor arata ca aceasta creatura este o forma disparuta a unor pasari, cu cateva diferente mici fata de pasarile moderne.
,,Archaeopterix are un stern puternic (furcula), osul pieptului, oase goale si oasele aripilor extinse… Urechile sale indica faptul ca ele comunicau prin sunete, in timp ce dinozaurii sunt tacuti.” (Nicholas Hotton, paleontolog, Universitatea din Chicago, in Nicholas Hotton, ,,Paleontology: Fossil Revisionism”, Science, octombrie 1986, p. 85)
,,In concluzie, sternul robust al Archaeopterix ii asigura un punct de sprijin pentru pectorali bine dezvoltati, astfel ca dovada de a fi fost terestra (nezburatoare) este invalidata. Iar penele ei nu difera cu nimic de cele ale pasarilor actuale.” (A. Feduccia, H.B. Tordoff, Feathers of archaeopteryx: asymmetric vanes indicate aerodynamic function” in Science, nr. 203, 1979, p. 1020)
,,Faptul ca are stern, asa cum demonstreaza a saptea fosila de Archeopterix, atesta ca avea muschi de zbor puternici.” (Padian, K. 1996: ,,Early bird in slow motion”, Nature, vol. 382, 1 august 1996, p. 401)
,,Arheologii au incercat sa transforme pe Archaeopteryx intr-un dinozaur terestru cu pene. Dar nu este asa. Este vorba de o pasare, o pasare locuitoare in copaci. Si nicio multime de paleobalbaieli nu vor fi in stare sa schimbe realitatea.” (A. Feduccia, in V. Morell, ,,Archaeopteryx: Early Bird Catches a Can of Worms”, in Science, vol. 259, nr. 5096, 5 februarie 1993, pp.764-765)
,,Scheletul are vertebre si pelvis pneumatizat, ceea ce indica prezenta sacului de aer cervical si abdominal. Aceasta indica faptul ca forma unica de plaman avian exista deja in ceea ce evoltionistii pretind a fi cea mai timpurie pasare.” (Per Christiansen, paleontolog, Muzeul Zoologic Copenhaga; Neil Bonde, in Per Christiansen, Neil Bonde, ,,Axial and appendicular pneumaticity in Archaeopteryx”, in Proceedings of the Royal Society of London, Series B, nr. 267, 2000, pp. 2501-2505)
,,Cand te uiti la date cu o rigoare analitica mai inalta, descoperi ca ele sustin faptul ca Arcaeopteryx este doar o pasare.” (Nie Fleming, scriitor in domeniul stiintei, in Nie Fleming, ,,Archaeopteryx regains its perch on the bird family tree”, in The Guardian, 26 octombrie 2011, https://www.theguardian.com/science/2011/oct/26/archaeopteryx-bird-family-tree
United Press International anunta, la 14 august 1986, stirea ca profesorul Sankar Chatterjee de la Universitatea Tech, din Texas, a gasit doua pasari fosile de marimea unor ciori in apropierea localitatii Post, Texas, intr-un strat de roca estirnat la 225 de milioane de ani – aceeasi varsta cu dinozaurii! – ceea ce precede cu 75 de milioane de ani aparitia lui Archaeopteryx. Faptul acesta este in totala contradictie cu expectantele evolutioniste. (S. Weisburd, Science News, 16 august 1986, p. 103, si Tim Beardsley, Nature, nr. 322, 1986, p. 677). Promovarea in continuare a lui Archaeopteryx ca ,,veriga lipsa”, in pofida existentei unor fosile de pasari care il predateaza, este fie semnul inconsecventei, fie a lipsei de onestitate.
Dupa 10 ani, in noiembrie 1996, savantii L. Hou, L. D. Martin si Alan Feduccia anuntau descoperirea unei alte pasari, vechi de 130 de rnilioane de ani, numita Liaoningornis. Pasarea avea un stern puternic de care erau atasati muschii pentru zbor, exact ca la pasarile moderne. Singura diferenta era existenta dintilor in gura. Aceasta dovedea ca pasarile cu dinti nu aveau o structura primitiva, asa cum pretinde evolutionismul (Pat Shipman, ,,Birds Do It… Did Dinosaurs?”, New Scientist, 1 februarie 1997, p. 28.)
,,Nu exista nicio fosila ca dovada de precursor al pasarii. Este o conceptie pur ipotetica, dar una care… e obligatoriu sa fi existat.” (John Ostrom, geolog, Universitatea Yale, in John Ostrom, ,,Bird Flight: How Did It Begin?”, in American Scientist, ianuarie-februarie 1979, vol. 67, p. 47)
,,Pasari in adevaratul sens al cuvantului au existat cel putin la fel de demult ca Archaeopterix, asa ca acesta nu putea sa fie stramosul lor.” (J. Marx, paleontolog, in J. Marx, ,,The Oldest Fossil Bird: A Rival for Archaeopteryx?”, in Science, nr. 199, 1978, p. 284)
Un element detrimental evolutionismului este acela ca toti ,,candidatii” pentru forma de tranzitie de la reptila la pasare au varste mai recente, adica sunt datati la cca 20 de milioane de ani dupa pasarea Archaeopteryx.
Problema mamiferelor
Teoria evolutionista statueaza ca mamiferele se trag din reptile. Putina gandire analitica ne poate sugera ce imense schimbari ar trebui sa se produca, toate la intamplare, pentru ca o reptila sa se transforme in mamifer.
Mai intai, scheletul: reptila are o postura dezvoltata pe latime (cracanata), cu picioarele iesind din trup lateral; mamiferele isi au picioarele sub trup, ceea ce inseamna restructurarea intregului sistem osos, de la pelvis, constructia membrelor, a articulatiilor si centurii scapulare. Ar trebui o alterare a urechii, de la urechea monoosoasa a reptilei, la cea cu trei oase.
- Fata si gura ar urma sa se modifice, cu transformarea dentitiei, a numarului de oase ale maxilarului si a adaugarii palatului. Numarul oaselor cervicale ar trebui sa se modifice la sapte.
- Centura toracica ar trebui modificata, ca si compartimentarea pieptului si legarea coastelor in stern.
- si multe altele.
Or aceste modificari ar fi doar inceputul. Ce sa vorbim de schimbarile organelor interne si a fiziologiei …
Schimbarea exteriorului, de la solzi la piele, cu adaugarea glandelor sudoripare, a nervilor, a vaselor de sange si a pilozitatii (par sau blana). Cea mai mare parte a tesuturilor moi din reptilele fosilizate nu sunt detectabile, asa ca presupusa tranzitie se ascunde in zona neinvestigabila. Comparativ cu reptilele actuale, ar fi nevoie de o diafragma, apoi de un sistem reproductiv complet schimbat, din ovipare in vivipare, glande mamare. Apoi modificarea sistemului excretor, rinichii, structura inimii si inca multi alti factori.
Dar cea mai drastica schimbare ar constitui trecerea de la sange rece la sange cald, ceea ce ar modifica intregul sistem nervos, sistem circulator, sistem digestiv, termoreglarea, depozitarea grasimii.
,,Semnificatia adaptiva a unei temperaturi corporale constante este greu de descris, intrucat ea implica intreaga organizatie biologica a mamiferului. Exista ipoteze diferite privind timpul aparitiei endotermiei in Synapside, dar nu rezista la o cercetare amanuntita. Cea mai buna descoperire ar fi aceea a izolarii termice prin blana. Profesorul Prothero sugereaza ca unele Synapside ,,probabil ca au avut par”, dar aceasta nu este mai mult decat o dorinta inchipuita. Pana acum, nicio reptila cu caracteristici mamaliene n-a fost identificata direct, prin marturia fosilelor, ca avand piele.” (Thomas S. Kemp, curator, Colectiile de Zoologie, Universitatea Oxford, in Thomas S. Kemp, The Origin and Evolution of Mammals, Oxford University Press, 2005, pp.122-126)
Un asemenea proces nu este doar coplesitor, ci si cu totul de neinteles. Cum ar putea informatia genetica sa se renoveze din temelii intr-o cu totul noua directie, si inca spre o tinta perfect echilibrata, prin pura intamplare? Si pentru ce?
Evolutionistii sustin ca o asemenea schimbare pe planuri multiple ar trebui sa fie gradata. Dar fiecare schimbare, luata individual, ar fi nula fara celelalte elemente cooperante. Pentru a fi utile, toate schimbarile ar trebui sa se produca deodata! O astfel de tranzitie este inimaginabila.
Intrucat asemenea procese nu pot fi observate pe viu, singura modalitate acceptabila ar fi etalarea unui sir de fosile aliniate in asa fel incat sa dovedeasca transformarile pe linie de descendenta. Daca scheletele fosilelor nu pot demonstra clar o linie evolutiva, atunci, din punct de vedere logic, nu exista nicio sansa pentru transformarile fiziologice mai subtile. Or registrul fosil este total lipsit de orice evidente.
Evolutionistii trebuie sa creada ca mamiferele au evoluat din reptile, pentru ca n-ar fi putut evolua din nimic altceva. Cele mai multe specimene incadrate la ,,reptile similare mamiferelor”, respectiv Synapsidele, nu au nici cea mai slaba asemanare cu scheletul mamiferelor.
,,Pelycosaurii (din ordinul Synapside) au foarte putine caracteristici de mamifer, doar o mica ferestra temporala in craniu si un canin mai mare in maxilare.” (Thomas S. Kemp, The Origin and Evolution of Mammals, Oxford University Press, 2005, p. 2)
Majoritatea acestor Synapside retin coastele reptiliene pana aproape de capatul sirei spinarii, fara sa aiba o cutie toracica care sa demonstreze dezvoltarea diafragmei. Iar fara diafragma nu este cu putinta sa dezvolti un metabolism homeoterm (cu sange cald), intrucat diafragma este vitala pentru un schimb rapid de O2 cu CO2. Si-apoi, reptilele sunt atat de diverse, incat nu exista nicio relatie intre ele, cu atat mai putin cu mamiferele. Peste toate acestea, fosilele aranjate muzeistic in sens evolutiv ar fi avut nevoie de o imensa perioada de timp pentru tranzitie. Cercetarile paleontologice au descoperit straturi geologice cu depozite de dinozauri amestecate cu fosile de mamifere, ceea ce exclude timpul imens pentru evolutia treptata a mamiferelor din reptile.
Daca acceptam naratiunea evolutionista, registrul fosil pare sa ne convinga de faptul ca a existat o aparitie brusca si fara pregatiri tranzitionale intre declinul dinozaurilor si ivirea acestor mamifere, dupa afirmatia din The Atlas of Life on Earth: ,,Era cenozoica este cunoscuta drept ,,era mamiferelor”, datorita diversificarii explozive a acestui grup… Mamiferele au aparut prima oara in triasicul tarziu, dar existau putine oportunitati sa se extinda intr-o lume dominata de dinozauri.” (The Atlas of Life on Earth, Barnes and Noble, 2001, p. 237)
Studii recente indica un fapt interesant: ca cel putin un grup de mamifere stravechi exista si se raspandea pe Terra cu 20 de milioane de ani ‘nainte ca dinozaurii sa dispara. In China s-a descoperit un mamifer puternic, lung de 1 metru, al carui craniu masura 16 centimetri lungime si cantarea 14 kilograme, pe nume Repenomamus gogamtocis. Remarcabil este faptul ca Repenomamus gogamtocis se hranea cu dinozauri mici, dupa cum s-a descoperit la ruda sa mai mica, Repenomamus robustus, in pantecele caruia s-a gasit un mic dinozaur, Psittacosaurus. Speciile Repenomamus au trait cu cca 130 milioane ani in urma, cam cu 65 milioane ani mai devreme decat ar fi trebuit sa apara, dupa tabelul evoluµonist. (Y. Hu et al., ,,Large Mesozoic Mammals Fed on Young Dinozaurs”, in Nah11·e, nr. 433, 2005, pp, 149-152.)
Alte descoperiri recente in desertul Gobi (la Flaming Cliffs) au scos la iveala 187 de mamifere placentare si marsupiale intr-o regiune bantuita de dinozauri, crocodili sisoparle.
,,Aceasta demonstreaza ca dinozaurii si mamiferele au fost contemporani.” (John N. Wilford, ,,For Fossil Hunters, Gobi Is No Desert”, in The New York Times, 13 septembrie 2005, https://www.nytimes.com/2005/09/13/science/for-fossil-hunters-gobi-is-no-desert.html
,,In total, s-au gasit 432 de specii de mamifere in straturile geologice ale dinozaurilor, cam tot atatea cate specii de dinozauri. Apoi s-au gasit pasari moderne fosilizate alaturi de dinozauri: papagali, bufnite, pinguini, rate, albatrosi, cormorani etc.” (Don Batten, interviu cu dr. Carl Werner, in ,,Living Fossils: a powerful argument for creation,”, in Creation, vol. 33, nr. 2, 2011; vezi si Thomas A. Stidham, ,,A lower jaw from a Cretaceus parrot”, in Nature, nr. 396, s nov. 1998, pp. 29-30)
,,Forma tranzitionala catre primul mamifer ramane inca o enigma.” (Roger Lewin, ,,Bones of Mammals, Ancestors Fleshed Out”, in Science, vol. 212, nr. 4502, 26 iunie 1981, p. 1492, https://www.science.org/doi/10.1126/science.212.4502.1492
Povestea balenei
Balena este un mamifer despre care se presupune ca s-a readaptat, de la viata terestra inapoi la cea acvatica. Marele cetaceu este prezentat drept cel mai bine documentat caz cu forme intermediare ce ilustreaza tranzitia spre viata acvatica.
Darwin credea ca balena a evoluat din urs. Academia de Stiinta din California crede, dimpotriva, ca a evoluat dintr-un animal similar cu hiena. Universitatea de Stat din Michigan apreciaza ca, dupa dentitie, ar fi evoluat dintr-un soi de pisica uriasa. Cercetatorii din Japonia afirma, bazati pe asemanarea de ADN, ca ar fi ruda cu hipopotamul. Daca exista o asa bogatie de date fosile, de ce nu cad savantii de comun acord asupra ,,stramosului” balenei?
Inainte de a cerceta datele fosile, se ridica o intrebare grea: Prin cate transformari ar trebui sa treaca un mamifer de uscat pentru ca pielea sa-i devina impermeabila? Apoi, ca sa invete sa respire rar, chiar si o data la o ora si jumatate? Ca sa-si mute nasul in varful capului? Etc. Desi evolutia unui mamifer terestru in balena este luat drept o certitudine, nimeni nu poate sa ofere o dezlegare logica.
Exista totusi un consens intre savantii evolutionisti, ca exista niste clare forme de tranzitie, ce sunt expuse in muzee si in manuale de biologie: o forma primara de tranzitie este Ambulocetus: un fel de balena cu picioare. Apoi vine Rodhocetus, cea mai apropiata ruda a balenei, dotata cu coada similara, patru picioare, cele anterioare fiind foarte puternice, si avand forma de brate-aripi inotatoare, in timp ce membrele posterioare au proportii mult reduse.
Ceea ce se tainuieste cu maxima grija este ca Rodlwcetus ascunde un mare secret, pe care il destainuie insusi descoperitorul, sau ,,nasul” acestei specii. Este geologul, paleontologul si antropologul Phillip Gingerich, profesor emerit la Universitatea din Michigan. Iata ce spune el: ,,Ei bine, noi n-am gasit coada lui Rodhocetus. Noi nu stim daca a avut coada… Eu am speculat doar ca trebuie sa fi avut coada plata… Acum ma indoiesc ca Rodhocetus ar fi avut aceasta coada plata… De atunci, am gasit membrele anterioare sau mainile, bratele lui Rodhocetus. Si intelegem ca acesta n-avea acelasi soi de brate care pot fi intinse ca niste inotatoare precum balena… Nu cred ca a avut inotatoare si coada. Acum ma indoiesc ca Rodhocetus avea coada plata.” (Phillip Gingerich, citat de dr. Carl Werner, in ,,Evolution: The Grand Experiment – Part 2 with Dr. Carl Werner – Origins”, slaves4christ, 14 aprilie 2011)
,,Este cert ca Ambulocetus si Basilosaurus au existat cu adevarat, dar nu ca forme tranzitionale. Ambulocetus a fost un mamifer de uscat, avand minime asemanari cu balena (ca, de exemplu, pozitionarea oaselor urechilor). Basilosaurus era in mod cert mamifer acvatic. Faima lui provine de la membrele sale posterioare mici. El insa nu putea fi ,,stramosul” dorit, caci a trait contemporan cu balenele.” (Carl Werner, medic, paleontolog, in Carl Werner, Evolution: The Grand Experiment, New Leaf Press, Green Forest, AR, 2007, pp. 144, 246)
Povestea calului
,,Poate ca cea mai serioasa slabiciune a darwinismului este rateul paleontologilor de a gasi filogenii convingatoare sau secvente ale organismelor care sa demonstreze o evolutie majora. Calul este adesea citat ca singura dovada completa. Dar adevarul este ca linia de la Eohippus la Equus este foarte bizara. Ea ar vrea sa arate continua crestere in marime… Dar nu este nicio dovada ca specimenele erau de fapt aranjate cronologic in aceasta ordine.” (Gordon Rattray Taylor, biolog si Chief Science Advisor, BBC, The Great Evolution Mystery, 1983, p. 230)
,,Arborele genealogic al calului este minunat si continuu … doar in manualele scolare! Reconstructia calului este foarte artificiala, intrucat este alcatuita din parti neechivalente si nu constituie o serie de transformari continue.” (Hcribert Nilsson, botanist, Universitatea din Ltmd, Suedia, Synthetische Artbildung, Verlag GWE Gleerup, Sweden, 1954, pp. 551-552)
Povestea liliacului
Socotit ruda cu chitcanul, ariciul si cartita, cum s-a putut produce ,,evolutia” liliacului, din terestru, intr-un mamifer zburator si dotat cu ecolocatie, este o mare enigma. ,,Registrul fosil al liliecilor se intinde inapoi pana in eocenul timpuriu, 50 de milioane de ani. Toti liliecii fosili, chiar si cel mai vechi, sunt in mod clar pe deplin dezvoltati si arunca astfel prea putina lumina asupra tranzitiei de la stramosii lor terestri.” (John E. Hill, James D. Smith, biologi, Universitatea din Texas, in John E. Hill, James D. Smith, Bats: A Natural History, British Museum of Natural History, Londra, 1984, p. 33)
,,Nu se cunosc forme tranzitionale intre lilieci si insectivore.” (E. H. Colbelt, M. Morales, E. C. Minkoff, Colbert’s Evolution of the Vertebrates, New York: Wiley-Liss, ed. a 5-a, 2001, p. 333)
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Miturile despre “stramosii” omului*
,,Tare mult ar dori biologii sa cunoasca cum, dintr-un stramos comun, au evoluat maimutele moderne, omul modern si diferitii stramosi hominizi. Din nefericire, registrul fosil este intrucatva incomplet in ce priveste grupa hominide si este cu totul alb in ce priveste maimutele… (Cat de incomplet?) David Pilbeam comenta ironic: «Daca ai aduce un savant inteligent dintr-o alta disciplina si i-ai arata dovezile saracacioase pe care le avem, cu siguranta ca ar spune: “Uita de ele. Nu-i destul pentru a construi sistemul.»” (Richard E. Leakey, The Making of Mankind, Michael Joseph Limited, Londra, 1981, p. 43)
Tatonarile alcatuirii unui arbore evolutiv pentru om a cunoscut o istorie sinuoasa de certitudini, contradictii si confuzie. Tabelul Arbore evolutiv prezinta o sinteza istorica a descoperirilor care au alcatuit acest arbore.
Initial, Ramapithecus a fost identificat si ,,reconstruit” dupa un maxilar si cativa dinti gasiti in 1932. Pe aceasta baza discutabila, el a fost clasat drept o specie cu mers vertical. In 1977 insa, Ramapithecus a primit o lovitura de gratie, dupa ce i s-a gasit mandibula: avea forma de U, ca la maimute, si nu forma parabolica, ca la oameni. Descoperirea l-a facut pe principalul lui suporter, paleontologul David Pilbeam, sa-si retracteze opinia:
,,Multi paleontologi au susµnut ca Ramamorfus este cel mai vechi stramos uman cunoscut. Acum, intr-adevar, pare ca n-a fost nimic mai mult decat un stramos de urangutan.” (David Pilbeam, paleontolog, Universitatea Harvard, in David Pil beam, ,,Humans Lose an Early Ancestor” in Science, 6 aprilie 1982)
,,Detronarea lui Ramapithecus, de la prezumtivul intai om, in 1961, la ruda extincta a urangutanului, in 1982, este una dintre cele mai fascinante si amare povesti “in cautarea originii omului.” (Roger Lewin, Bones of Contention, 1997, Harvest Writers, Chicago Univ. Press, p. 86)
A venit randul Australopitecului (“pitec” = maimuta, iar Australopitec desemneaza doar categoria ,,maimuta din emisfera de sud”).
,,Cea mai apropiata paralela in ce prive te dezvoltarea dentip.ei Australopitecilor nu-i prive te pe oameni, ci pe cimpanzei. (Bruce Bower in “Evolution’s Youth Movement”, Science News, vol 159, 2 iunie 2001 p. 347).
,,Australopitecul… este o maimuta in asa masura, incat doar cercetarea de aproape si detaliata poate revela vreo diferenta intre el si maimuta moderna… Opiniile despre filogenie nu sunt altceva decat intuitii construite pe baza tabelului erelor geologice. Intuitiile uneori sunt foarte nesigur fundamentate, din pricina dovezilor inadecvante.” (Sir Solly Zuckermann, celebru zoolog britanic, in Solly Zuckermann ,,Correlation of Change in the Evolution of Higher Primates”, in Evolution as a Process, Julian Huxley, A.C. Hardy, E.B. Ford (ed.), Londra, George Allen and Unwin Ltd., 1954, p. 307)
,,Studiile multivariate ale unor regiuni anatomice ale Australopitecilor – umar, pelvis, calcai, picior, cot si mana – ne stau la indemana. Parerea generala, anume ca aceste fosile sunt similare omului modern, ar putea fi incorecta. Cele mai multe fragmente fosile sunt in mod special diferite atat de om, cat si de cel mai apropiat vecin genetic al omului, adica de cimpanzeu si gorila. Dupa asemanarile existente, ele tind sa se apropie de urangutan.” (Dr. Charles E. Oxnard, specialist in anatomie si biologie umana, Universitatea Australiei de Vest, in Charles E. Oxnard, ,,The Place of the Australopithecines in Human Evolution: Grounds for Doubt?”, in Nature, nr. 258, decembrie 1975, pp. 389-395)
,,Cu toate ca studiile initiale sugereaza ca Australopecinele sunt similare omului sau, ‘in cel mai rau caz, sunt niste intermediari intre om si maimuta africana, in fiecare caz studiile dovezilor complete arata prompt ca realitatea este alta. Aceste fosile difera mult atat de oameni, cat si de maimutele africane, mai mult decat oamenii si maimutele difera intre ei.” (Dr. Charles E. Oxnard, Fossils, Teeth and Sex – New Perspectives on Human Evolution, University of Washington Press, Seattle si Londra, 1987, p. 227)
In anii recenti, cativa autori au scris carti de popularizare despre originea omului bazate mai mult pe fantezie si subiectivitate decat pe fapte si obiectivitate. Descoperirea in Africa de Est a unor ramasite de om modern in acelasi strat fosil cu Australopitecinele a deschis inca o data intrebarea cu privire la relevanta directa a acestei descoperiri pentru evolutia umana. Aceasta ne forteaza sa conchidem ca nu exista o imagine stiintifica clara despre evolutia omu lui.” (Robert Martin, cercetator, Societatea de Zoologie din Londra, in Robert Martin, ,,Man is not an onion”, in New Scientist, 4 august 1977, pp. 283-285)
Homo habilis, compus din doar cateva fragmente deteriorate de craniu, a fost descoperit de Mary Leakey in 1959 si a fost datat la 1,8 milioane de ani. In preajma s-au mai gasit si alte oseminte zdrobite si niste unelte. De aici, Leakey a socotit ca au de-a face cu un hominid. Acest exemplar avea molari uriasi, inumani, un creier foarte mic si o creasta sagitala mare si osoasa in crestet. Astazi el este considerat a fi doar un alt Australopitecus robustus.
,,Ce-a mai ramas din «scala» noastra daca trei linii de hominizi coexista: Australopitecus africanus, Australopitecus robustus si Homo habilis, si niciunul descindand in mod evident din celalalt? Mai mult, niciuna dintre cele trei linii nu arata niciun trend evolutionist in timpul existentei lor pe Pamant!” (Stephen J. Gould, »Evolution’s Erratic Pace”, in Natural History, vol. 85, 1976, p. 30)
,,Este tot mai clar ca Homo habilis a devenit o categorie tip ,,cos de gunoi”, cu doar putin mai mult decat un recipient pentru o harababura de asortari de fosile hominide.” (Ian Tattersall, paleoantropolog, curator emerit, Muzeul American de Istorie Naturala, in Ian Tattersall, ,,The Many Faces of Homo Habilis”, in Evolutionary Antropology, 1992, pp. 33–37)
,,Aceste diferente (dintre Homo Erectus si Homo sapiens) probabil ca nu sunt mai pronuntate decat cele pe care le vedem azi intre rasele, separate geografic, ale omului modern.” (Richard Leakey, The Making of Mankind, 1981, p. 62)
Homo erectus, specie datata la o vechime de 1,8-2 milioane de ani, isi pierde semnificatia in urma expertizelor actuale.
Carl Swisher, geolog, Centrul de Geocronologie Berkeley, a afirmat: «Din punct de vedere cronologic, nu mai este plauzibil ca Homo sapiens a evoluat din Homo erectus.» Lucrul acesta a fost spus dupa ce Swisher a reevaluat craniul lui Homo erectus gasit in Java, in 1930, folosind cele mai avansate tehnici de datare a fosilelor umane. Lucru surprinzator: oasele erau de maximum 53.000 de ani vechime, posibil nu mai mult de 27.000 de ani, o perioada de timp contemporan cu omul modern, ceea ce inseamna ca trei specii de hominizi (Erectus, Neanderthal, Sapiens) au fost contemporani. Swisher a completat: «Pare ca este vorba de o singura specie.»” (Kaufman Leslie, paleontolog, Universitatea din Boston, in Kaufman Leslie: ,,Did a Third Human Species Live among Us?”, in Newsweek, 23 decembrie 1996, p. 52)
,,Atunci cand luam in considerare vastele diferente dintre grupe indepartate ca eschimosii si bosimani, care se regasesc in cadrul unei singure specii de Homo sapiens, pare justificat sa conchidem ca Sinantropus se incadreaza in chiar aceeasi specie diversa a lui Homo.” (Marvin Lubenow, antropolog, scriitor stiintific, in Marvin Lubenow, Bones of Contention, Baker, Grand Rapids, 1992, p. 83)
,,Vremurile viitoare vor aduce evidente ca Homo erectus s-a suprapus in timp cu omul modern, Homo sapiens, in Asia de Sud-Est.” (Carl C. Swisher, paleontolog, Universitatea Rutgers, ID Carl C. Swisher et al., ,,Latest Homo erectus of .Java: Potential Contemporaneity with Homo sapiens in Southeast Asia”, in Science, vol. 274, 13 dec. 1996, pp. 1870–1874)
Cu alte cuvinte, diferentele dintre Homo Erectus, Homo Ergaster, Homo Sapiens Archaic se regasesc chiar in rasele umane existente azi. In ce priveste locul Omului de Heidelberg, un numar limitat de cercetatori au fost invitati, in 2014, la Tautavel, Franta, ca sa clarifice cazul:
,,Nu se stie daca Homo heidelbergensis, stramos uman considerat a fi specie pivotala intr-o perioada incetosata a evolutiei, a avut chiar un rol major in evolutia umana sau este doar un construct al paleoantropologilor.” (Michael Balter, editor stiintific, in Michael Balter, “Rip for a key Homo species”, in Science, vol. 345, nr. 6193, 11 iulie 2014, p. 129)
In 1994, Holly Smith, antropolog la Universitatea din Michigan, a condus o analiza detaliata asupra lui Homo habilis. Concluzia ei este ca acest Homo habilis nu este deloc un Homo, ci este, fara echivoc, o maimuta. Ea declara:
,,Cand se restrang analizele fosilelor la specimenele care satisfac criteriile, atunci Australopitecinele si Homo habilis se incadreaza in clasa maimute africane. Cele ale lui Homo erectus si neanderthalienii sunt clasificati in rand cu oamenii.” (Holly Smith, ,,Patterns of dental development in Homo, Australopithecus, Pan, and Gorilla”, in American Journal of Physical Anthropology, vol. 94, 1994, pp. 307-325)
Neanderthalienii – in general acceptati ca rasa umana – apar subit in Europa, cu cca 100.000 ani in urma, disparand iarasi la fel de rapid si fara urma acum cca 35.000 ani in urma. Singura diferenta intre ei si omul modern este ca scheletele erau mult mai puternice, iar craniul in medie mai larg. Sapaturile au dovedit ca ei isi ingropau mortii, foloseau instrumente muzicale si aveau o cultura proprie pe care o impartaseau cu Homo sapiens sapiens.
,,Compararea detaliata a ramasitelor de schelet neanderthalian cu cele de om modern au aratat ca nu exista nicio diferenta anatomica care sa indice abilitati inferioare locomotorii, manipulative, intelectuale ori lingvistice fata de omul modern.” (Erik Trinkaus, antropolog, Universitatea Washington, in Erik Trinkaus, ,,Hard Times Among the Neanderthals”, in Natural American, vol. 226, 1 ianuarie 1972, p. 94)
,,Paleontologii au descoperit in Israel un os hioid fosil care dovedea ca neanderthalienii erau la fel de capabili sa foloseasca vorbirea ca si omul modern… Cercetatorii au conchis ca, in ciuda mandibulei masive, neanderthalienii vorbeau un limbaj articulat.” (Sarah Bmmey, editor al seriei Cambridge Encyclopedia of Human Evolution, in Sarah Bunney, ,,Neanderthals Weren’t So Dumb After All”, in New Scientist, vol. 123, 1 iulie 1989, p. 43)
,,Antropologii deja au demolat ideea ca neanderthalienii erau biete necuvantatoare. Un studiu arheologic sugereaza ca ei erau egalii nostri… Exista dovezi care arata ca este posibil ca Homo sapiens sa fi deprins chiar unele indemanari de la neanderthalieni. In ciuda acestor evidente, continua sa persiste ideea ca neanderthalienii ne erau inferiori.” (Colin Barra, scriitor stiintific, in Colin Barra, ,,Neanderthals may have been our intellectual equals”, in New Scientist, 30 aprilie 2014)
Nu este clar nici in ce masura omul de Cro-magnon era om adevarat sau o forma tranzitorie. ,,Artifactele omului de Cro-magnon au tot dreptul sa stea alaturi de cele apartinand istoriei omului. Din perspectiva cercetarilor secolului al XX-lea, lucrul extraordinar cu privire la existenta omului de Cro-magnon este ca acesta n-a urmat o evolutie directa si gradata, de la brut si inform la selectivitate si perfectiune. Istoria artei incepe cu ei, cu 35.000 ani in urma.” (Randall ‘White, antropolog, Universitatea din New York, in Randall White, ,,Neanderthales”, la Discovery Channel, 25 iulie 1998)
Cat de provizoriu si nefondat este tabelul evolutiv al omului se vede din efectele descoperirii, in 2013, a unor cranii.
,,Dupa decenii de excavari in Africa, cercetatorii au numit cca 6-7 specii distincte drept stramosi ai omului. Dar cele mai multe, daca nu chiar toate, se afla acum pe teren miscator… Daca savantii au dreptate, specia Dmanisi, descoperita in Georgia, Asia Centrala, va bulversa baza arborelui evolutiei umane si va rosti disparitia unor nume ca Homo rudolfensis, Homo gautengensis, Homo ergaster si poate chiar Homo habilis… Marea variabilitate a trasaturilor sugereaza ca Homo habilis, Homo rudolfensis si Homo erectus ar putea reprezenta o singura specie. Ele ar putea fi subsumate in Homo erectus.” (Sid Perkins, paleontolog, Stiintele Pamantului, in Sid Perkins, ,,Skull suggests three early human species were one”, in Nature, 17 octombrie 2013)
,,Fosilele care se presupunea ca reprezinta cateva specii umane timpurii ar putea fi mai degraba indivizi de staturi diferite ale aceeasi specii. Daca concluzia se confirma, atunci descoperirea craniului Dmanisi ar cere o rescriere majora a istoriei evolutiei timpurii a omului… Exista un mare gol in registrul fosil. Desigur, ar fi frumos sa spui ca acesta a fost ultimul stramos comun al neanderthalienilor si al nostru, dar noi, pur si simplu, nu stim.” (Casey Luskin, paleontolog, in Casey Luskin, ,,Skull Rewrites Story of Human Evolution – Again!”, in Evolution News, 22 octombrie, 2013)
In 2015, un nou eveniment vine sa amplifice confuzia: descoperirea lui Homo naledi, specimen gasit intr-o pestera greu accesibila la 50 de kilometri de Johannesburg, Africa de Sud, consta in 1.550 de fragmente fosile apartinand la 15 indivizi. Ele reprezinta o combinatie ciudata, un amestec de trasaturi umane si neanderthaliene combinate cu trasaturi simiene gasite la Lucy, datate cu mai mult de doua milioane ani in urma. Homo naledi ar putea avea varsta intre mai mult de 2 milioane de ani si mai putin de 100.000 de ani. Descoperirea lui ar putea schlmba fundamental intelegerea noastra despre cum am evoluat.” (James Temperton, redactor-sef, in James Temperton, ,,New ancestor challenges view of human evolution”, Wired, 10 septembrie 2015)
,,Noua specie Homo naledi nu se aseamana cu nimic din ce s-a descoperit pan.a acum. Cu toate ca parti din schelet apar identice cu omul modern, are unele trasaturi de-a dreptul primitive, inclusiv un craniu care era doar cu foarte putin mai larg decat cel al unui cimpanzeu. Judecand exclusiv dupa anatomia lui bizara, Homo naledi s-ar incadra foarte aproape de baza ,,arborelui evolutiv uman”, la mai mult 2 milioane de ani in urma. Dar daca are doar 2-300.000 de ani, unii cercetatori argumenteaza ca nu putea sa se situeze acolo, caci este prea tanar... Cum putea o specie bizara cu creier mic sa colinde plaiurile Africii de Sud, alaturi de oameni «avansati»?” (Colin Barras, anatomist, in Colin Barras, ,,Homo naledi is only 250,000 years old – here’s why that matters”, in New Scientist, 25 aprilie 2017)
Oare nimeni nu s-a gandit ca in acel depozit fosil s-ar fi putut amesteca niste cadavre apartinand mai multor specii? Dupa principiul ,,briciul lui Ockamus”, s-ar gasi usor varianta cea mai simpla…, daca n-ar teroriza mintile fantomaticul arbore evolutiv al batranului Darwin.
Metodologie astiintifica
Cu rare exceptii, misiunea unui paleoantropolog este comparabila cu o vanatoare disperata dupa o tiara neidentificata, cand orice sugestie de indiciu constituie ,,pista sigura”, pana la proba contrara. Timp de cateva luni, sau chiar ani, savantul decoperteaza in conditii vitrege arii intregi si aduna numeroasele resturi fosile. Urmeaza apoi un effort al intuitiei si imaginatiei, prin care el reconstituie cranii si alte oase din sute de fragmente dispersate. Fragmentele lipsa trebuie umplute sau fabricate. Piesele selectate trebuie imbinate si cimentate laolalta ca sa reproduca, in sfarsit, fosila pe care savantul si-a imaginat-o. Cand o fosila este reconstruita din bucati, dorintele personale si prejudecatile vor hotari carei specii apartine modelul. ,,Studiul evolutiei omului modern din stramosii hominizi este foarte speculativ. Mult din intelegerea noastra prezenta este bazata pe foarte putine dovezi. Doar cateva mii de fosile ale homizinilor au fost descoperite si cele mai multe dintre acestea sunt incomplete. Uneori oase similare, culese de pe o larga arie sunt socotite ca apartinand aceluiasi individ, cu toate ca ar putea in mod real sa fie de la indivizi diferiti.” (Michael Kent, specialist in antropologie sociala, Universitatea din Kent, in Michael Kent, Advanced Biology, Oxford University Press, 2000, pp. 458-459)
,,Anatomia si registrul fosil nu se pot baza pe liniile evolutive. Totusi paleontologii persista in a face exact asta. Elementul subiectiv in aceasta abordare de a construi arbori evolutivi, pentru care paleontologii se angajeaza cu o fervoare aproape religioasa, este demonstrat prin rezultat: nu exista niciun singur arbore de farnilie asupra caruia toti sa fie de acord. Dimpotriva, aproape fiecare combinatie si permutatie posibila a umanoizilor vii si extincti a fost contestata de unul sau altul.” (Jerold M. Lowenstein, paleoantropolog, Universitatea din California, San Francisco; Adrienne L Zihlman, antropolog, Universitatea din California, San Francisco, in Jerold M. Lowenstein, Adrienne L Ziblman: ,,The Invisible Ape”, in New Scientist, vol. 120, 3 decembrie 1988, pp. 56, 58-59)
,,Rezervele mele sunt cu privire nu doar la cartea lui Richard Leakey, Origini, ci la intregul subiect si metodologie a paleoantropologiei. Poate generatii de cercetatori ai evolutiei umane, incluzandu-ma si pe mine, au gresit. Baza noastra de date este prea risipita, prea lunecoasa ca sa fie in stare sa ne modeleze teoriile.” (David Pilbeam, paleontolog, Universitatea Harvard, in David Pilbeam, American Scientist, vol. 66, mai-iunie 1978, p. 379)
,,Multi presupusi hominizi constau doar dintr-un fragment de maxilar, un os de picior, un os din bazin sau o gono-articulatie.” (Richard Leakey, Roger Lewin, Origins, E.P. Dutton, New York, 1977, p. 111; Donald Johanson, Maitland Edey, Lucy: the Beginnings of Humanking, Simon and Schuster, New York, 1981, p. 157)
,,Un fragment de os vechi de cinci milioane ani care a fost crezut a fi clavicula unei creaturi hominide s-a dovedit, de fapt, a fi. o coasta de delfin. Problema multor antropologi este ca doresc atat de mult sa gaseasca un hominid, incat orice bucata de os devine osul unui hominid.” (Tim White, antropolog, Universitatea din California, Berkeley, in Ian Anderson, ,,Hominoid collarbone exposed as dolphin’s rib”, in New Scientist, 28 aprilie 1983, p. 199)
,,Conform antropologului Alan Walker de la Universitatea «John Hopkins», exista o lunga traditie de rastalmacire a diferitelor oase drept clavicule umane. In trecut, antropologi indemanatici au descris in mod eronat un femur de aligator si un deget de cal drept clavicule.” (Herbert Wray, editor, in Herbert Wray, ,,Hominids Bear Up, Become Porpoiseful”, Science News, vol. 123, 16 aprilie 1983, p. 246)
Paleontologul Owen Lovejoy, directorul Institutului Fenini pentru Cercetarea Evolutiei Umane, dupa ce a studiat osemintele vechi ale populatiei amerindiene din SUA, a tras urmatoarea concluzie:
,,Colectia amerindiana reprezinta fara indoiala o populatie apartinand uneia si aceleiasi specii Homo sapiens. Totusi include multe oase neobisnuite, care, daca ar fi fost descoperite individual, ar fi fost incadrate probabil intr-o specie diferita, sau chiar intr-un gen diferit.” (Owen Lovejoy, citat de John Reader, in Missing Links, Collins, 1981, p. 232)
,,Din punctul meu de vedere, nu exista obiectivitate in stiinta. Chiar si in actul strangerii de date, deciziile cu privire la ce date sa pastrez si ce sa ignor reflecta convingerile launtrice ale savantului.” (Milford H. Wolpoff, paleoantropolog, Universitatea din Michigan, in Milford H. Wolpoff, Paleoanthropology, McGraw-Hill, Boston, 1999, p. iv)
,,Problemele cu analiza secventelor ADN ajung atat de rau, incat unii savanti sugereaza ca regiunile variabile de control din ADN sa nu fie utilizate deloc pentru reconstruirea istoriei genetice umane. Simplu, are mult prea multe probleme.” (Max Ingman, genetician, Universitatea din Uppsala, in Max Ingman et al.: ,,Mitochondrial genome variation and the origin of modern humans”, in Nature, nr. 408, 2000, pp. 708-713)
,,Cele mai multe analize ale ADN-ului mitocondrial sunt atat de echivoce, incat este imposibil sa dea e solutie clara, astfel ca filogenia preferata se bazeaza in mod discutabil pe alegerea grupului filogenetic sau pe tehnica multimilor.” (Jonathan M. Marks, bioantropolog, Universitatea din Carolina de Nord, in Jonathan M. Marks: ,,Chromosomal evolution in primates”, in The Cambridge Encyclopedia of Human Evolution, Cambridge Univ. Press, 1992, p. 302)
In ce priveste subiectivismul emotional al savantului, antropologul Alan Walker, colegul de cercetari al sotilor Leakey, isi aminteste de dialogul avut cu ei:
,,Ai putea pozitiona maxilarul (gasit separat) mai in fata, si atunci ai obtinut o fata lunga, pregnata, de maimuta; sau il poti impinge inauntru si atunci ai o fata scurta de om. Felul cum ii asezi depinde de preconceptiile tale.” (Roger Lewin, Bones of Contention, Touchstone Books, New York, 1988, p. 160)
,,Noi stim ca nu poate exista ceva mai strain de realitate ca imaginea populara a savantului drept cautatorul dupa adevar detasat emotional.” (John Gribbin, astrofizician, Universitatea din Sussex, in John Gribbin, Jeremy Cherfas: The First Chimpanzee: In Search of Human Origins, Penguin Books, Londra, 2001, p. 148)
,,Turkana Boy”
In 1984, langa lacul Turkana din Kenia, s-a gasit un schelet aproape intreg, ceea ce este o raritate. Denumit Turkana Boy, inalt de 1,60 metri, individul ar fi avut 8-12 ani cand a murit.
In afara faptului ca craniul sau are trasaturi ceva mai groase, iar capacitatea craniana este de 880 de centimetri cubi, este cu totul de neinteles motivul pentru care antropologii l-au incadrat la Homo erectus (categoria ,,maimuta bipeda”), caci scheletul sau este cu totul uman, fara trasaturi arhaice.
,,In 1984, scheletul unui baiat de 12 ani, apartinand lui Homo erectus, si datat la 1,6 milioane de ani, a fost descoperit in Kenya. Scheletul lui era practic fara nicio deosebire fata de cel al omului modern.” (Boyce Rensberger, antropolog, MIT, in “Boyce Rensberger, ,,Human Fossil is Unearthed”, in Washington Post, nr 583, 4 martie 1993)
,,De la gat in jos, scheletul nu se deosebeste deloc cu cel al unui bosiman din Kenya.” (Vij Sodera, anatomist, Colegiul Regal al Chirurgilor, Anglia, in Vij Sodera, One small Speck to Man, 2009, pp. 337-345)
Richard Leakey, referindu-se la Turkana Boy, comenta:
,,Baiatul umbla pe deplin vertical ca noi astazi. Chiar daca capacitatea lui craniana este cu ceva mai mica, e totusi mai mare decat cea a unor tinerei sau chiar a unor adulti contemporani.” (Richard Leakey, Roger Lewin, Origins Reconsidered, Abacus Books, Londra, 1992, pp. 58-64)
,,Ne asteptam la ceva ,,primitiv” din partea lui Turkana Boy, un baiat vechi de 800.000 ani. Dar ce am gasit era o fata cu totul moderna. Asa sunt lucrurile care ne zguduie. Sa gasesti ceva neasteptat in trecut despre care crezi ca apartine de prezent. Am fost foarte surprinsi cand am vazut asta.” (Ravi Jain, antropolog, Universitatea Oxford, in Ravi Jain, ,,Is This The Face of Our Past”, in Discover, decembrie 1997, pp. 97-100)
“Lucy”
In cursul sapaturilor din desertul Hadar din Etiopia, in 1974, Donald Johanson a descoperit un schelet incomplet (doar 25%). Fosila a fost estimata la 3 milioane ani. Hominidul, un Australopitecus afarensis, numit ,,Lucy”, avea 1,20 metri inaltime, iar volumul cranian era de 410 centimetri cubi – foarte mic chiar si pentru maimutele actuale.
La o conferinta tinuta la Universitatea Missouri din Kansas City, la 20 noiembrie 1986, pe tema descoperirii sale, Donald Johanson a fost rugat sa raspunda cu privire la articulatia genunchiului fosilei, pe care paleontologul construise argumentul mersului biped al fosilei. El a declarat ca l-a gasit intr-un strat geologic la 70 de metri adancime sub stratul cu scheletul, si la o departare de 2 kilometri fata de locul descoperirii scheletului. Cand a fost intrebat de ce crede ca genunchiul ii apartinea lui Lucy, Johanson a raspuns scurt: ,,Similaritate anatomica.” (Daca vorbim de asemanari anatomice, cainele si ursul poarta similaritati anatomice!)
Desi era clar ca Lucy era nimic mai mult decat o forma extincta de maimuta, paleontologii au ignorat toate caracteristicile speciei, de dragul locului vacant pe care Lucy trebuia sa-l ocupe, cel de stramos al omului.
,,Craniul lui Lucy era atat de incomplet, incat cea mai mare parte din el era «imaginatia plastilinei», ceea ce facea imposibil sa tragi o conduzie ferma despre carei specii ii apartine.” (Richard Leakey, The Weekend Australian, 7-8 mai 1983, p. 3)
,,Oasele iliace ale lui Lucy sunt orientate ca la cimpanzeu.” (.Jack T. Stern, anatomist, profesor emerit, Universitatea Stony Brook, New York, in Jack T. Stern, Randall L. Susman, ,,The locomotor anatomy of Australopithecus afarensis,” American Journal of Physical Anthropology, 60, 1983, pp. 279-317)
,,Proportiile anatomice calculate pentru Australopitecus africanus s-au dovedit a fi uimitor de apropiate celor ale cimpanzeilor, cu brate lungi si picioare scurte… <<Cineva ar putea gandi ca o izgonim pe Lucy din arborele evolutiv uman», spunea Berger.” (James Shreeve, redactor- sef, National Geographic, in James Shreeve, ,,New Skeleton Gives Path from Trees to Ground an Odd Turn,” Science, vol. 272, 3 mai 1996, p. 654)
,,Ramasitele fosile ale lui Lucy se potrivesc remarcabil de bine cu cimpanzeul pigmeu.” (Adrienne Zihlman, antropolog, prof. emerit, Universitatea clin California, Santa Cruz, in Adrienne Zihlman, ,,Pygmy chimps, people, and the pundits”, in New Scientist, 15 noiembrie 1984, p. 39)
,,Lucy era atat de desperecheata, incat n-aveam indoieli ca nu era umana. Simplu, nu era umana. Era prea mica. Creierul ei era prea mic si maxilarul ei avea forma greita. Dintii ei o inlaturau de la conditia umana si o trimiteau inapoi in directia maimutelor. Maxilarul avea aceleasi trasaturi primitive.” (Donald Johanson, paleoantropolog, director, Institutul de 0rigini ale 0mului, in Donald Johanson, M. A Edey: T,ucy, The beginnings of Humankind, New York: Simon & Schuster, 1981, p. 250)
Donald Johanson declarase: ,,Nu poate exista «totala lipsa de partinire». Eu le am. Toti le au. Vanatorul de fosile de pe teren le are si el. Eu am incercat sa fortez unele date ca sa intre in modelul care trebuia sa-mi sustina concluziile despre fosilele care, la o inspectie amanuntita, nu mi le-ar fi sustinut.” (Donald C. Johanson, Lucy: The Beginnings of Humankind, New York, Simon & Schuster, 1981, pp. 257-258)
Exista dovezi concrete ca fiinte umane contemporane cu Lucy umblau vertical, ceea ce o descalifica pe Lucy drept stramos al omului. In 1977, Mary Leakey, antropolog si paleontolog britanic (mama lui Richard Leakey), a descoperit in regiunea Laetoli din Tanzania amprente de picior uman. In mare contrast cu forma piciorului lui Lucy, amprentele din cenusa vulcanica pietrificata, datata la 3,6 milioane de ani (!) au fost recunoscute drept urme perfect umane. Ele arata un deget mare pozitionat in line dreapta plus toate caracteristicile piciorului uman modern.
,,Poti recunoaste detalii anatomice corespunzatoare urmelor lasate de labe, inclusiv sedimente deplasate de piciorul care se afunda in sol. Nu exista nicio cale ca ele sa se fi format printr-un proces natural.” (Per Ahlberg, paleontolog, Universitatea din Uppsala, in Per Ahlberg, Jeniffer Clack, ,,News and views”, in Nature, vol. 440, nr. 7085, 2006, pp. 747-749)
,,Nu va inselati. Acestea sunt ca amprentele piciorului omului modern. Daca autorul lor le-ar fi lasat pe plaja Californiei si am intreba un copil cu privire la ele, acesta n-ar fi in stare sa le deosebeasca de o suta de alte urme de pe plaja. La fel, nici dumneavoastra” (Tim White, antropolog, Universitatea din California, Berkeley, citat in Donald Johanson, M.A. Edey, Lucy: The Beginnings of Humankind, Simon & Schuster, New York: 1981, p. 250)
,,Urmele de picior par a fi lasate de un Homo sapiens ma runt si descult. In toate trasaturile morfologice verificabile, piciorul individului care a lasat urmele nu se deosebea cunimic de cele ale omului modern.” (Russell H. Tuttle, antropo log, Universitatea din Chicago, Ill Russell H. Tuttle, Natuml History, martie 1990, pp. 61-64)
Craniul KNM-ER 1470
In 1972, Bernard Ngeneo a gasit in estul lacului Rudolf din Kenya craniul ,,1470″, de unde si numele hominidului: Australopitecus rudolfensis. Vestea a produs multa controversa, din cauza faptului ca testul potasiu-argon al stratului geologic anunta 2,6 milioane de ani, ceea ce era inacceptabil pentru arborele evolutionist prestabilit. Ca atare, varsta i s-a coborat conventional la 1,9 milioane de ani.
Reconstruirea cvasiumana a craniului 1470, in contrast cu datarea sa extrem de veche producea un cutremur general in schema evolutiva umana. Richard Leakey anuntase:
,,Avem de ales: sau inlaturam craniul 1470, sau, daca nu, aruncam la cos teoriile noastre despre omul timpuriu. Craniul 1470 ruineaza notiunea ca fosilele timpurii pot fi aranjate intr-o secventa ordonata a transformarilor evolutionare.” (Richard E. Leakey, ,,Skull 1470″, in National Geographic, iullie 1973, p. 819)
Cand specia KNM-ER1470 a fost reconstruita prima data, oasele fetei au fost asezate in craniu in pozitie aproape verticala, asemenea omului modern. Studii anatomice recente arata ca fata acestuia trebuie sa fi iesit considerabil in afara, creand un chip de maimuta, ca a unui Australopitec.
Timothy Bromage, antropolog la Universitatea din New York, specializat in analiza fosilelor prin metode computerizate, a reconstituit craniul 1470, obtinand o capacitate de 525 de centimetri cubi, in timp ce reconstructia lui Lealkey avea 810 centimetri cubi.
,,Modelul (lui Leakey) avea maxilarul poziponat atat de in spate, incat nu mai lasa loc pentru trahee sau esofag, specia nefiind in stare sa respire, nici Sa manance.” (Tim. Bromage, Btyson, A Shol’t History of Neady Everything, 2003, p. 534)
9 R. Gore, ,.The First Steps”, in National Geogl’aphic, februarie 1997, pp. 72-99. Kenya National Museum – East shore, lake Rudolf: I<NM-ER 1470.,,Faces From the Past”, ‘in New Scientist, vol. 133, nr. 1803, 11 ianu arie 1992, p. 41)
Dupa mai mult de 20 de ani, in 1995, Leakey insusi a produs o alta reconstructie a craniului, la dimensiuni reduse, similar cu acela al contestatarului sau, Pellegrino.51
,,Prezentam o definitie revizuita pentru Homo, bazata pe criterii verificabile, si concludem ca Homo habilis si Homo rudolfensis nu se incadreaza in genul Homo.” (Richard E. Leakey, citat in Bernard Wood, M Collard, ,,The Human Genus”, in Science, vol. 284, 1 aprilie 1999, pp. 65-71)
Asemanarile – carari inselatoare
Charles Darwin a realizat subrezenia teoriei cand a privit dincolo de asemanarile aparente ale morfologiei:
,,Am vazut in ultimele doua capitole ca omul poarta in structura corporala urme clare de descendenta dintr-o forma inferioara. Dar, intrucat difera atat de mult in puterea mintala de orice animal, trebuie sa fie vreo eroare in aceasta concluzie.” (Charles Darwin, The Descent Of Men, cap. III, ,,Comparison of the the Modern Synthetic Theory of Mental Powers of Man and the Lower Animals”, Richard Broke Freeman, 1987)
,,In lumina a ceea ce cunoastem despre evolutie, este cel mai probabil ca extraordinara noastra capacitate cognitiva a fost dobandita unitar, mai degraba decat printr-un proces gradat de acumulare modulara, caci este cu totul gresit sa privesti selectia naturala ca pe o acordare fina pe termen lung a unor caracteristici specifice, oricat de mult ne-ar placea povestea aceasta.” (Ian Tattersall, curator, Muzeul American de Istorie Naturala, in Ian Tattersall, ,,Letters”, Scientific American, aprilie 2002, p.12)
(Richard Leakey, The Origin of Humankind, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1995, p. 28).
,,Atat gradualistii (care cred ca speciatia s-a produs gradual si lent), cat si salatationistii (care cred ca speciatia s-a produs in salturi urmate de perioade statice) sunt cu totul incapabili sa dea o explicatie convingatoare despre simultana aparitie a unui numar de sisteme biologice care deosebesc omul de primate; bipedalismul – cu modificarea concomitenta a pelvisului; cerebelul mare; mana mult mai indemanatica cu amprente ce confera un simt tactil special; faringele care permite fonatia; modificarea sistemului nervos central, mai ales a lobului temporal ce permite intelegerea vorbirii. Din punctul de vedere al embriogenezei, aceste sisteme anatomice sunt cu totul diferite unele de altele. Realitatea este ca suntem confruntati cu un faliment conceptual total.” (Interviu cu Marcel-Paul Schutzenberger, The Miracles of Darwinism: Origins &Design, vol. 17, nr. 2, primavara 1996, pp.10-15)
,,Desigur, limbajul nu putea veni de nicaieri. Pentru a vorbi, omul primar avea nevoie de mecanisme vocale si neuronale speciale. Dar aici se ridica o problema notorie. Orice adaptare produsa de evolutie este utila doar pentru prezent, nu si pentru un viitor vag definibil.” (Steve Olson, scriitor in domeniul stiintific, in Steve Olson, Mapping Human History: Genes, Race, and Our Common Origins, Houghton Mifflin Co., New York, 2002, p.87)
,,Evolutionismul ar trebui privit nu ca o doctrina, ci doar ca o ipoteza stiintifica. O avem sub ochi incontinuu ca sa-i vedem punctele slabe si sa nu le dosim. Unul dintre punctele slabe este ca n-are nicio explicatie pentru modul cum a aparut viata constienta, in care organismele vii pot deveni constiente in procesul evolutionar si cum, in cele din urma, pot deveni autoconstiente, asa ca noi.” (Sir John Eccles, laureat Nobel, 1963, .,A divine design: some questions on origins”, in H. Margenau, R. Varghese, Cosmos, Bios, Theos: Scientists Reflect on Science, God, and the Origins of the Universe, Life, and Homo Sapiens, Open Court, La Salle, IL, 1992, p. 162)
,,In domeniul fizic, teoria evolutiei umane trebuie sa explice cum un stramos cvasimaimuta, echipat cu maxilare lungi si puternice, canini ca pumnalul, in stare sa alerge rapid pe patru picioare, a devenit – printr-o lenta transformare – un animal biped, ale carui mijloace de aparare era cel puµn firave. Adauga la aceasta puterea intelectuala, vorbirea si moralitatea… si ai un arsenal complet cu care sa contesti teoria evolutionista.” (Roger Lewin, redactor la New Scientist, citat de John Peet, The True History of Mankind Species
(https://saturniancosmology.org/files/humans/mankind.txt)
,,Registrul fosil privind omul este inca atat de stirb, incat cei care insista pe declaratii pozitive nu pot face nimic mai mult decat sa sara de la o banuiala la alta si sa spere ca urmatoarea descoperire dramatica nu ii va dovedi total nebuni… In mod clar, unii refuza sa invete din asta. Asa cum am vazut, exista numerosi savanti care au curajul sa ne spuna ca nu exista niciun dubiu despre cum a aparut omul: macar de-ar avea dovezi…” (William R. Fix, profesor de stiinte comportamentale, in William R. Fix, The Bone Pedlars, Macmillan Publishing Company, New York, 1984, p. 150)
,,Intreaga colectie de hominide pe care o detinem azi (1981) abia acopera o masa de biliard, dar a creat o stiinta ce se distinge prin doi factori ce umfla relevanta ei cu mult peste meritele pe care le are. Mai intai: ca fosilele sunt o aluzie la stramosul unui suprem animal atotimportant, noi insine. Apoi, colectia este atat de incompleta, iar specimenele sunt atat de fragmentate si neconcluzive, incat putem spune mai mult despre ce lipseste, decat despre ce este prezent.” (John Reader, antropolog, University College, London, in John Reader, ,,Whatever Happened to Zinjanthropus?”, New Scientist, vol. 89, nr 12446, 26 martie 1981)
,,Veriga lipsa dintre om si maimuta este cu totuJ cea mai incantatoare din intreaga ierarhie de creaturi fantomatice. In registrul fosil, veriga lipsa este regula: istoria vietii este un jurnal atat de dezarticulat si de mut, in care speciile se succed una dupa alta la fel de abrupt ca prim-ministrii din Balcani.” (Jeny Adler, Seful Departamentului de Stiinte Biologice, Universitatea Tehnica din Michigan, in Jerry Adler, John Carey, ,.Is Man a Subtle Accident”, in Newsweek, vol. 96, nr. 18, 3 noiembrie 1980, p. 95)
,,Studiul originii umane pare a fi un camp in care fiecare descoperire ridica controversa la un nivel tot mai sofisticat al incertitudinii.” (Christopher B. Stringer, antropolog, Muzeul National de Istorie din Londra, in Christopher B. Stringer, ,,The Legacy of Homo Sapiens”, in Scientific American, vol. 268, mai 1993, p. 138)
“lntrucat stiinta nu poate niciodata sa dovedeasca un scenariu precis al evolutiei umane, toti acesti arbori evolutivi cu ramurile lor de stramosi umani, totul este un nonsens.” (Maiy Leakey, celebra femeie antropolog, declaratie catre Associated Press, 10 decembrie 1996, citata in Daily Journal, Franklin, Indiana, 10 decembrie 1996)
,,Tot ce se gaseste desenat ca evolutie umana este mai degraba o modalitate haotica de a privi arborele evolutionist decat acel eroic mars pe care-l gasesti pe plansele despre acel stramos evoluand in forme intermediare si in cele din urma, in noi.” (F. Spoor, antropolog, Institutul ,,Max Planck”, in F. Spoor, M. G. Leakey et al., ,,Implications of new early Homo fossils from Ileret, east of Lake Turkana, Kenia”, in Nature, vol. 448, m. 7154, 9 august 2007, p. 688)
,,Nu exista nicio evidenta convingatoare pentru existenta vreunei specii distincte de hominizi in intervalul pliocen (14 milioane de ani in urma), doar daca termenul ,,hominid” inseamna simplu orice maimuta individuala care se intampla sa aiba dintii mici si o fata la fel de mica.” (Dr. Robert Eckhardt, genetician, specialist in morfologie evolutionista, Universitatea Statului Pennsylvania, in Scientific American, nr. 226, 1972, p. 172)
,,Lantul descendentei stramosolor nostri este cu totul o inventie omeneasca, creata post factum, croita in acord cu prejudecatile noastre umane… A lua aceste linii de fosile si a pretinde ca reprezinta o linie evolutiva nu este o ipoteza stiintifica ce poate fi testata, ci este o supozitie care poarta aceeasi validitate ca o poveste de adormit copii, amuzanta, poate chiar instructiva, dar nu stiintifica.” (Henry Gee, biolog, editor 1a revista Nature, in Henry Gee, In Search of Deep Time, The Free Press, New York, 1999, p. 32)
,,Maimutele moderne, de exemplu, par sa fi aparut de nicaieri. N-au «ieri», n-au un raport fosil. Iar adevarata origine a omului modern, de fiinta verticala, goala, producatoare de unelte, cu minte mare, este – ca sa fim cinstiti – un mister la fel de mare.” (Lyall Watson, zoolog, Africa de Sud, in Lyall Watson, ,,The Water People”, in Science Digest, mai 1982, p. 44)
La 22 de ani dupa descoperirea ,,Lucy”, Donald Johanson a marturisit:
,,Nimeni nu-si mai pune credinta in oricare dintre arborii filogeniei umane.” (Donald Johanson, citat in Virginia Morrel, Ancestral Passions: The Leakey Families and the Question for Human Beginnings”, Simon and Schuster, New York, 1996, p. 546)
Cand Johanson zice nimeni, este evident ca nu se refera la masa manipulabila a poporului credul, dopat in contiunare cu povestiri, tablouri si reconstituiri evolutioniste cu totul imaginare, ci la savantii instruiti care au ajuns sa identifice dedesubturile inconsistente ale teoriei darwiniste. Cele mai convingatoare argumente sunt reconstituirile artistice absolut imaginare si politizate, intrucat partile moi care redau chipuri expresive, trasaturi faciale si detalii corporale, tocmai ele nu s-au pastrat prin fosilizare. Ele sunt opere artistice comandate de ideologie. Daca aceste reconstituiri de vitrina ar lipsi, darwinismul si-ar pierde pana si irnpactul asupra maselor.
,,lnrudiri genetice”
Adesea s-a auzit argumentul ca ADN-ul similar in doua organisme diferite dovedeste inrudire printr-o descendenta comuna. Exemplul cel mai citat este similitudinea ADN-ului de cimpanzeu si om, in proportie de 98,5% .
Cercetari mai recente au coborat de la 98,5% la… 95%. (R.J. Britten, ,,Divergence between samples of chimpanzee and human DNA sequences is 5% counting indels”, in Proceedings National Academy Science, 2002, nr. 99, pp. 13633-13635). La prima vedere, acest 5% pare insignifiant. Totusi 5% inseamna 150.000.000 de perechi baze nucleice diferite si in al doilea rand, 95% este o estimare cantitativa, nu calitativa. Diferentele intracromozomiale nu intra la socoteala. Cateva exemple:
Pisica abisiniana – are 90% gene comune cu omul.
Soarecele – 85% ; Vaca – 85% ; Cainele – 84% ; Pestele-zebra – 73% ; Sobolanul – 67% ; Gaina – 65% ; Musculita-de-otet – 61% ; Banana – 60% ; Viermele inelar – 38%. (Joan U. Pontius et al., ,,Initial sequence and comparative analysis of the cat genome”, ln Genome Research, Cold Spring Harbor Laboratory Press, 2007; Lydia Ramsey, Samantha Lee, ,,Our DNA is 99.9% the same as the person sitting next to us”, Business lnsider, 6 mai 2016; Carl Zimmer, ,,Genes are us”, National Geographic, martie 2017).
Rosia si cartoful au in comun 92% gene, si totusi sunt atat de diferite.
,,Regula ca organismele mai complexe trebuie sa aiba mai mult ADN in celula cunoaste exceptii strigatoare. Omul este depasit de un sarpe amfibiu, ba chiar si de broaste. De ce trebuie sa fie asa? Este un mister.” (Theodosius Dobzhansky, Genetics of the Evolutionary Process, Columbia University Press, 1970, pp. 17-18)
Cartoful, de exemplu, are un numar de doua ori mai mare de gene decat omul!
,,Se cunoaste, din analiza secventelor ADN, ca plantele, chiar si unele organisme unicelulare – ca drojdia de bere -, sunt strans inrudite cu formele animale superioare. Celulele sunt atat de similare in structura si functia lor, incat multe dintre proteine pot fi interschimbate de la un organism la altul. De exemplu, celulele drojdiei impart cu celulele umane multe din moleculele centrale care regleaza ciclul lor celular, iar unele din proteinele umane pot substitui pe corespondentele lor din celula drojdiei.” (Bruce Alberts, biochimist, Universitatea din California, San Francisco, in Bruce Alberts, ,,lntroducere” la Karl Drlica, Understanding DNA and gene cloning, John Wiley and Sons, New York, 1992, p. xii)
Intre drojdia de bere si viermele inelar, multe dintre functiile biologice ale celor doua organisme sunt comune.” (Stephen A. Chervitz, biochimist, genetician, Universitatea din Colorado, in Stephen A Chervitz et al., ,,Comparison of the Complete Protein Sets of Worm and Yeast: Orthology and Divergence”, Science, vol. 282, nr. 5396, 11 decembrie 1998, pp. 2022-2028)
Secventa genomului drojdiei de bere, cu a viermelui nematod si a musculitei-de-otet arata cat de similare sunt genele lor cu cele umane. David Botstein compara toate secventele proteice cu secventele mamiferelor si gaseste o homologie robusta in proportie de 31%.(David Botstein, Gerald Fink, “Yeast: An Experimental Organism for 21st Century Biology”, in Genetics, vol. 189, nr. 3, noiembrie 2011, pp. 695-704)
Doua lucruri sunt evidente: ca (a) cantitatea nu spune nimic; diferentele genetice sunt cele care fac diferenta; si (b) partajarea unor gene comune nu inseamna filiatie sau inrudire, dupa cum viermele inelar ,,nu pare” sa aiba filiatie evolutiva comuna cu drojdia de bere, doar pentru faptul ca impartasesc un numar semnificativ de gene.
Organe vestigiale
Darwin, in The Descent of Man, dadea drept exemplu de organ vestigial apendicele vermiform. De atunci, stiinta a aflat ca apendicele este un element al sistemului imunitar, producator de anticorpi, producator de celule sangvine, cat si un compartiment pentru inmultirea bacteriilor saprofite necesare unei digestii bune.
,,Este dificil, daca nu chiar imposibil sa identifici organe cu totul lipsite de functie.” (Steven R. Scadding, biolog, Universitatea din Guelph, Ontario, in Steven R. Scadding, ,,Do «vestigial organs» provide evidence for evolution?”, in Evolutionary Theory, nr. 5.1981, pp. 173-176)
,,Apendicele nu pare a fi deloc nefolositor. El ajuta la protejarea bacteriilor benefice din intestin in cazul unei infectii serioase.” (C. Barras, anatomist, in C. Barras, ,,Appendix evolved more than 30 times”, in Science, 12 februarie 2013, http://www. sciencemag.org/news/2013/02/appendix-evolved-more-30-times)
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Blocajul conceptiei materialist-evolutioniste*
Teoria darwinista este o constructie impresionanta si complexa care este alcatuita din nenumarate piese interconectate logic, dupa rigori academice, dotate cu planse colorate si reconstituiri plastice, ceea ce face ca darwinismul sa fie convingator. Singura lui problema sunt piesele din care este construita. Toate piesele, fara exceptie, tin de domeniul imaginarului. Exista situatii in care imaginatia poate avea corespondente cu realitatea. Dar nu in cazul darwinismului. Principalele piese fara acoperire cu care conceptia evolutiei cosmologice si biologice este construita sunt:
-
Preexistenta unui set de legi fizice – produse de nimeni;
-
Aparip.a unui univers energetic-material – din nimic;
-
Organizarea superioara a universului – fara sa aiba un sens si un scop;
-
Acordarea ultrafina a legilor fizice – la intamplare, pentru a face posibila… viata;
-
Aparitia, contrar legii entropiei, a structurilor organice complexe – din materie anorganica, capabile sa ofere baza materiala vietii;
-
Asamblarea, din pura intamplare si din multimea de aminoacizi, doar a aminoacizilor levogiri, cuplandu-le doar cu zaharide dextrogire – pentru alcatuirea unei spirale duble de ADN (Ca sa se asambleze la intamplare un minimum de 200 de aminoacizi, toti cu chiralitate levogira (polarizarea luminii spre stanga), probabilitatea este de 1 din 10144. Dar asamblarea lor cu zaharide, toate cu chiralitate dextrogira, dubleaza nesansa. Prezenta unei singure molecule cu chiralitate necorespunzatoare in structura ADN distruge slabilitatea acestuia.)
-
Aparitia vietii – din materie moarta;
-
Rescrierea, de catre nimeni si in mod continuu, a multor seturi de informatie (ADN) pentru a face posibila diversificarea;
-
Aparitia spontana si brusca a sutelor de forme de viata diversificata;
-
Aparitia vertebratelor din nevertebrate;
-
Evoluarea inutila si fara scop a formelor acvatice in forme terestre;
-
Aparitia fiintelor homeoterme (cu sange cald) – din fiinte poikiloterme (cu sange rece);
-
Aparitia pasarilor cu oase usoare – din reptile cu oase pline si grele;
-
Aparitia mamiferelor din reptile;
-
Readaptarea mamiferelor la viata acvatica si aeriana;
-
Evolutia primatelor in specia Homo sapiens sapiens
-
Aparitia spontana a contiintei de sine.
Pentru fiecare dintre piesele de mai sus, nu exista niciun fel de corespondent in realitatea materiala (dovezi, fosile) si nici macar in legile care coordoneaza materia si viata. De aici decurge si extraordinarul avantaj al teoriei evolutioniste: ea este atat de flexibila, incat nu poate fi ,,falsificata”, pentru ca piesele cu care lucreaza exista doar in virtual si, ca atare, nu pot fi analizate si demolate.
Evolutionismul, desi pretinde a fi pur stiintific – prin aceea ca respinge orice factor metafizic, supranatural – el nu functioneaza ca o stiinia. Mai intai, pentru ca pleaca de la un crez, pur materialist, fata de care s-a legat sa nu-l abandoneze, indiferent de probe si argumente; crez pe care il numeste ,,fapt”. Ori de cate ori stiinta reala vine cu dovezi impotriva explicatiilor sale, evolutionismul isi repliaza pozitia, schimband si premisele, si logica, si explicatiile, dar niciodata crezul, ca apoi sa-si insuseasca ,,dovezile contra” drept ,,argumente pro”. (Odata ce stiintele naturii au ajuns la concluzia ca speciile “converg” unele spre altele in loc sa se diversifice filogenetic arborescent, conform tabelului clasic, evolutiouismul a fost dispus sa adopte fara probleme pentru sistem “convergenta” speciilor, fiind luata drept argument in favoarea evolutiei.)
In sinceritatea sa, Charles Darwin era constient de fragilitatea conceptului transformist:
,,Cu trecerea anilor, am simtit aceste dificultati ca fiind mult prea mari ca sa pun la indoiala greutatea lor… Ma indoiesc daca munca a meritat sa-mi consume atat de mult timp… Te rog sa nu crezi ca sunt atat de orb, incat sa nu vad ca exista numeroase si imense dificultati in notiunile mele.” (Charles Darwin, Originea speciilor, cap. 6, ,,Dificultatile teoriei”; Francis Darwin, The Life and Letters of Charles Darwin, vol. I, cap. 14: ,,Recapitulation and Conclusion”, D. Appleton and Company, New York, 1888, p. 315)
,,Adesea, in mod repetat, ma infior si ma intreb daca nu cumva mi-am devotat viata unei fantezii.” (Francis Darwin, The Life and Letters of Charles Darwin, vol. II, p. 25)
De-a lungul deceniilor, teoria evolutionista le-a servit si continua sa le serveasca o cupa amara ucenicilor lui Darwin:
,,Intotdeauna am fost oarecum suspicios fata de teoria evolutiei, datorita abilitatii ei de a explica orice proprietate a fiintelor vii (ca, de exemplu, gatul lung al girafei). De aceea, am incercat sa vad daca descoperirile biologice din ultimii treizeci de ani se potrivesc cu teoria lui Darwin. Personal, nu cred ca se potrivesc. Dupa mintea mea, teoria nu sta bine deloc.” (H.S. Lipson, fizician, Universitatea din Manchester, in H.S. Lipson, ,,A Physicist Look at Evolution”, in Physics Bulletin, nr. 31, 1980, p. 138)
In literatura de specialitate nu exista nicio afirmatie care sa pretinda ca s-a dovedit evolutia unei specii intr-alta. Bacteriile, cele mai simple forme de viata independenta, sunt ideale pentru acest fel de studii, cu rata de inmultire la 20-30 de minute si cu populatii adulte dupa 18 ore. Dar, dupa 150 ani de bacteriologie, nu exista nicio dovada ca o specie de bacterii s-a schimbat intr-alta.” (Alan H. Linton, bacteriolog, Universitatea din Bristol, in Alan H. Linton, ,,Scant Search for the Maker”, in The Times Higher Education Supplement, sectiunea carti, 20 aprilie 2001, p. 29)
,,Nu ne putem identifica obarsia sau ,,verigile lipsa” si nu putem sa producem teorii testabile care sa explice cum s-au produs episoadele particulare ale evolutiei. Henry Gee afirma clar ca povestile populare despre cum primii amiibieni au cucerit uscatul sau cum si-au dezvoltat reptilele aripi si pene ca sa zboare sau cum au disparut dinozaurli si cum au evoluat oamenii din maimute, sunt doar produsul imaginatiei noastre, manata de prejudecati si preconceptii.” (Peter J. Bowler, biolog, Universitatea din Queens, Belfast, in prezentarea cartii lui Henry Gee, In Search of Deep Time, Free Press, 1999, in American Scientist, vol. 88, martie-aprilie 2000, p.169)
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
ALTENBERG 2008 – sau evolutionismul in criza*
Intre 11 si 13 iulie 2008, 16 biologi evo1utionisti de marca din toata lumea au fost invitati la Altenberg, Austria, ca sa dezbata in incinta institutului Konrad Lorenz problemele actuale pe care le intampina modelul neodarwinist. Revista Nature a publicat un sumar al dezbaterilor cu titlul: Biological Theory: Postmodern evolution? Subtitlul articolului insa este incitant: In aceasta vara, un grup de cercetatori de clasa s-au intalnit la Altenberg, Austria, pentru a cauta si a stabili cursul viitor al teoriei evolutioniste.” (John Withfield, ,,Biological theory: Postmodern evolution?”, in Nature, nr. 45, 17 septembrie 2008, pp. 281-284).
Atmosfera fierbinte a dezbaterii in cerc restrans a facut ca intalnirea sa fie cunoscuta sub numele de ,,Controversa celor 16 de la Altenberg”
Jurnalista Suzan Mazur a consemnat multe dintre declaratiile savantilor, in volumul intitulat ,,Altenberg 16: Un expozeu al Industriei Evolutiei” (Susan Mazur, The Altenberg 16: An Expose of the Evolution Industry, North Atlantic Books, 2009).
Autoarea, inspirata de mesajul inscris in invitatia de participare: ,,Suntern incoltiti cu simtamantul crescand ca… chiar n-avem instrumentele teoretice si analitice necesare sa explicam diversitatea si complexitatea teribila a organismelor vii.” (p. 31), isi expune din start cateva aprecieri personale:
,,Altenberg 16, desi isi are radacinile in teoria neodarwinista, recunoaste nevoia de a infrunta teoria ,,sintezei moderne” (neodarwinismul), pentru ca sunt prea multe lucruri pe care nu le explica.” (p. vii)
,,Altenberg 16 recunoaste ca teoria evolutiei, asa cum este acceptata de cei mai multi biologi practicieni si care este predata azi in scoli, este inadecvata in a explica existenta noastra.” (p. 19)
,,La ora actuala, un val de savanti pun sub semnul intrebarii rolul selectiei naturale, desi putini vor fi dispusi sa admita public acest lucru.” (p. 20)
In paginile cartii, Susan Mazur consemneaza cele mai semnificative declaratii ale distinsilor participanti:
,,In fond, nu cred ca cineva stie cum lucreaza evolutia.” (Jeny Fodor, profesor emerit de stiinte cognitive, Universitatea Rut- gers, fo Susan Mazur, The Altenberg 16: An Expose of the Evolution Industry, North Atlantic Books, 2009, p. 34)
,,Desigur, selectia naturala a fost demonstrata. Totusi este interesant ca rareori, sau chiar niciodata, n-a fost demonstrat sa aiba ceva de-a face cu evolutia in sensul schimbarilor pe termen lung in populatii… Importul ei in teoria darwinista este doar un capriciu inexplicabil, de sus pana jos.” (Stanley Salthe, parintele teoriei infodinamice, Universitatea Columbia, in Susan Mazur, op.cit., p. 21)
,,Exista oameni care ne incita ca si cand noi am sti raspunsul. Noi nu cunoastem raspunsul.” (Stuart Kauffman, biolog, expert in originea vietii, Universitatea din Pennsylvania, in Susan Mazur, op.cit., p. 54)
,,Darwinismul si sinteza neodarwiniana, ultima oara scuturata de praf acum 70 de ani, ne impiedica efectiv sa descoperim mecanismul evolutiei.” (Antonio Lima-de-Faria, genetician emerit, Universitatea din Lund, in Susan Mazur, op.cit., p. 83)
,,Un organism poate fl modificat si rafinat, dar selectia naturala nu este calea de a produce specii si clase si increngaturi noi.” (Massimo Piattelli-Palmarini, profesor de Stiinte e cognitive, Universitatea din Arizona, in Susan Mazur, op.cit, p. 314)
Lynn Margulis, biolog vedeta, membra a Academiei Nationale de tiinta a Statelor Unite, nu considera selectia naturala ca fiind sursa noutatilor mostenibile, si nici a procesului evolutionar intreg. Ea a pronuntat neo-darwinismul ca fiind ,,mort”, intrucat nu exista nicio dovada adecvata in literatura ca mutatiile intamplatoare rezulta in specii noi. In cuvintele ei:,,La acel simpozion, Francisco Ayala a fost de acord cu mine cand am afirmat ca acest neodarwinism doctrinar este mort.” (Susan Mazur, op.cit., pp. 257-278)
in 1972, Stephen J. Gould a publicat o teorie noua a evolutiei care se presupune ca umple ,,golurile” din registrul fosil. Aceasta sustine ca exista lungi perioade de echilibru sau staza, care sunt intrerupte de relative scurte aparitii de noi forme de viata. De aici si numele noii teorii – ,,echilibrul punctat” – menite sa ajute selectia naturala acolo unde nu era suficienta. Cu ,,teoria echilibrului punctat”, lucrurile stau asa: daca se gasesc fosile ce
pot arata transformare gradata, atunci castiga evolutionismul. Iar daca nu este in stare sa le arate, tot evolutionismul castiga.
Aceasta teorie, irnpreuna cu teza ,,autoorganizarii”, poate justifica cum toate increngaturile au survenit intr-o fractiune a timpului geologic, cunoscut ca explozia cambriana. S.J. Gould s-a inspirat din conceptia lui Richard Goldschmidt, un paleontolog german din prima jumatate a secolului al XX-lea, care, ingrozit de lipsa de dovezi vizavi de transformari graduale, a propus teoria unui monstru promiotator (,,hopeful monster”), in care marile specii ar fi aparut brusc, printr-o serie de macromutatii subite, teorie care, tradusa popular, suna: ,,Ca o pasare ce iese deodata dintr-un ou de reptila.”
Prin noua teorie, toate dovezile antievolutioniste, coroborate cu postulatul: ,,evolutia este un fapt”, au devenit evidente pentru noul mecanism al teoriei evolutioniste. El ii scuteste pe suporterii evolutionismului sa mai scotoceasca dupa ,,verigi lipsa” si ,,stramosi” ai increngaturilor. In ciuda totalei lipsei de dovezi experimentale si a lipsei de testabilitate stiintifica, evolutionistii s-au refugiat in noul concept imaginar al autoorganizarii.
,,Eu cred ca autoorganizarea este parte a unei alternative la selectia naturala. Vreau sa incerc s-o incadrez pentru dumneavoastra. De fapt, este o dezbatere imensa. Adevarul este ca noi nu stim cum sa gandim despre ea.” (Stuart Kauffman, biolog, cercetator al sistemelor complexe, in Susan Mazur, op.cit., p. 291)
,,Autoorganizarea este o componenta importanta, dar nu s-a descoperit mult despre ea, dincolo de generalitati. Imensa multime de detalii incalcite, pe care geneticienii «developmentalistii>> le-au descoperit de-a lungul anilor, pipernicesc metafore generale precum autoevolutie si chiar autoorganizare.” (Massimo Piattelli-Pahnarini, in Susan Mazur, op.cit., p. 322)
,,Am avut premonitia despre scandalul pe care aceasta teorie a echilibrului punctat il va genera. Echilibrul punctat va fi principalul asasin al darwinismului.” (S.J. Gould, Niles Eldredge, citat de T.J.M. Schopfin ,,Punctuated equilibria: an alternative to phyletic gradualism”. Models in Paleobiology, 1972, Freeman, Cooper and Co., San Francisco, pp. 82-115)
,,Daca discutiile in jurul evolutiei nu vor fi deschise perspectivelor stiintifice dincolo de darwinism, educatia generaµilor viitoare este sub riscul de a fi sacrificata pentru beneficiul unei teorii muribunde … Iar daca s-a facut atat de putin progres in aria aceasta este pentru ca concepte perfect valide stiintific ce nu folosesc mecanisme evolutioniste neadaptative sunt luate rar in considerare datorita dominatiei neodarwinismului.” (Stuart Newman, in Susan Mazur, op.cit., pp. 104, 131)
,,Am intrebat-o pe Eugenie Scott, de la Centrul National pentru Educatia stiintei, ce crede despre autoorganizare si care este motivul pentru care autoorganizarea n-a fost reprezentata in manuale, ea mi-a raspuns ca oamenii confunda autoorganizarea cu Proiectul inteligent, motiv pentru care Centrul National nu o sustine.” (Ibidem, p. 101) ,,Din punctul meu de vedere, autoorganizarea arunca un dubiu asupra darwinismului si a intelegerii percepute a teoriei evolutioniste. Oamenii sunt ingrijorati ca, daca deschidem usa mecanismelor nedarwiniste, aceasta le va permite creationistilor sa se strecoare pe usa.” (Ibidem, pp. 131-132)
,,Cred ca abandonarea darwinismului suna antistiintific. Suporterii teoriilor evolutioniste nedarwiniste se tem ca creationistii si promotorii Proiectului inteligent – oameni pe care-i urasc atat de mult pe cat ma urasc si ei – se vor bucura si ii vor cita ca fiind de partea lor. Suporterii evolutionismului se tem cu adevarat, asa ca sunt prudenti, unii de buna credinta, iar altii din teama calculata, sa nu fie dati afara din comunitatea stiintifica.” (Massimo Piattelli-Palmarini, in Susan Mazur, op.cit., p. 317)
Comunitatea stiintifica evolutiotionista este ingrijorata. Pe de o parte, isi da seama de lipsa de substanta a explicatiilor pe care darwinismul le ofera, iar pe de alta parte vede pericolul unei tot mai mari inseminari a Proiectului inteligent in randul intelectualitatii.
,,Numarul biologilor care solicita o schimbare, in modul in care evolutia este actualmente conceptualizata, este in crestere rapida. Schimbarea primeste suport puternic de la disciplinele aliate, ca biologie developmentala, genomica,
epigenica, ecologia si stiintele sociale… Dar ori de cate ori se aminteste de ,,Sinteza Evolutionara Extinsa” (numele academic dat noii teorii a echilibrului punctuat), adesea se evoca reactii ostile printre biologii evolutionisti. Poate ca, bantuiti de spectrul Proiectului inteligent, biologii evolutionisti ar dori sa arate un front unit impotriva celor ostili stiintei.” (Kevin N. Laland, biolog, Universitatea St. Andrews, in Kevin N. Laland et al., ,,Does Evlutionary theory need a rethink? Yes, urgently”, in Nature, vol. 514, 9 octombrie 2014, pp. 161-164).
,,Trebuie sa respingem, din principiu, substituirea cu Proiectul inteligent a sansei si necesitatii dar trebuie sa admitem ca la ora actuala niciun raport darwinist detailat nu explica evolutia niciunui sistem biochimic, neoferind decat o varietate de speculatii dorite.” (Franklin M. Ha.mld, biochimist, fiziolog, microbiolog, Universitatea Washington, in Franklin M. Harold, The Way of the Cell, 2001, p. 205)
Exista deja o inertie traditionala in constiinta colectiva a savantilor evolutionisti, aceea de a se impotrivi din orgoliu ideii conform careia realitatea complexa depaseste lumea materiala, investigabila stiintific. Consecutiv, ei se lasa incantati de concepte gratuite, pur teoretice, de natura filosofica, deloc testabila, cu iluzia rezolvarii in acest mod a tuturor necunoscutelor. Mai nou, ,,Sinteza Evolutionara Extinsa”, un generic inteligent pentru conceptele de ,,echilibru punctat” si ,,autoorganizare” – concepte nu doar abstracte, ci si absurde, ce sfideaza orice lege fizica si biologica – le va putea servi o vreme drept ,,perdea de cerneala” impotriva evidentelor incomode si gandirii sanatoase.
Dar numarul acestor savanti este infim fata de larga categorie a oamenilor onesti care cauta logica si sens in filosofia originii universului. Ca dovada, un sondaj Gallup din 2014 a relevat faptul ca in populatia nord-americana. (Este adevarat ca dezbaterea ,,evolutie-creatie” este o preocupare specific americana, mult mai estompata pe alte continente).
42% – cred ca Dumnezeu a creat lumea si pe oameni conform raportului biblic;
31% – admit evolutia speciilor, dar cred ca procesul a fost condus de Dumnezeu;
19% – cred procesul evolutiv fara implicarea vreunei puteri supranaturale;
8% – n-au nicio opinie.
,,Situatia aceasta, in care savantii se raliaza sa apere o doctrina pe care nu sunt in stare s-o defineasca stiintific, inca si mai putin s-o demonstreze cu rigoare stiintifica, incercand astfel sa-i mentina creditul in public prin suprimarea criticilor si eliminarea dificultatilor, este anormala si de nedorit in stiinta.” (W. R. Thompson, Seful Institutului Commonwealth-ului pentru Control Biologic, in ,,lntroducere” la Charles Darwin, The Origin of Species, editia a VI-a, 1956)
Pentru cei 81% din populatie nu este suficient sa dovedesti inconsistenta evolutionismului. Ei au nevoie sa li se ofere o alternativa pozitiva.
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Proiectul inteligent si registrul fosil*
Evolutionismul interpreteaza structura geologica actuala si continutul ei fosil conform principiului uniformist, elaborat in 1830 de Charles Lyell: ,,Evenimentele trecutului trebuie explicate strict in lumina cauzelor care opereaza in natura, in prezent.” Subordonarea gandirii analitice fata de acest principiu i-a determinat pe cercetatori sa interpreteze imensele depozite fosile ca fiind rezultatul unor procese foarte indelungate, de unde si nevoia unor miliarde de ani pentru o istorie naturala (adica fara implicarea supranaturalului) a Terrei.
In replica, Proiectul inteligent abordeaza registrul fosil mai stiintific, analizand faptele fara prejudecati. Atunci cand, de exemplu, un cercetator onest identifica un depozit urias de fosile, asemenea celui din muntii Anzi peruani, constand din 346 de schelete intregi de balene, raspandite pe o suprafata de 1,5 kilometri patrati in valea raului Ica, nu poate avea o alta explicatie mai rezonabila decat ca a avut loc o catastrofa continentala. In cazul balenelor fosile, te surprinde totala lipsa a semnelor descompunerii inainte de pietrificare si starea intacta a structurii scheletelor – dovada unei morti violente si a unei fosilizari rapide. Asemenea depozite de balene fosile se gasesc in Oregon si Norvegia. In general, uniformismul ignora asemenea fapte, pentru ca nu gaseste explicatii viabile pentru ele.
Paleontologul francez Georges Cuvier, fondator al taxonomiei regnului animal, a cercetat uriasele depozite de fosile si a concluzionat ca doar un eveniment catastrofic universal putea sa aglomereze atatea forme animale complexe si in atatea locatii din lume, cum ar fi: Depozitul Karoo, din Africa de Sud, un pat sedimentar adanc de 6.100 de metri, continand 800.000.000.000 de fragmente fosile.
Formatia Morrison, din America de Nord, de 1.500.000.000 kilometri patrati cu nenumarate aglomerari de specii de plante si animale. In ea abunda in special dinozaurii.
Formatia Egg Mountain, din America de Nord, ce contine 15.000 de schelete de dinozauri de-a valma, alaturi de ouale lor.
Muntele de oase din Insula Cerigo, Grecia, un promontoriu intreg de fosile animale si umane pietrificate, cu o circumferinta de cca 2 kilometri.
Pestera de la Odesa, plina de oseminte de pisici, hiene, cai, mistreti, mamuti, rinoceri, cerbi, vulpi, lupi, ursi etc fosilizati de-a valma. Doar scheletele de ursi numara 4.500 de exemplare.
Groapa de bitum din Los Angeles, conservand nenumarate pasari si mamifere, printre care 250 de smilodoni (feline arhaice cu colti uriasi), 50 de elefanti etc.
In lume exista peste un milion de situri la fel de impresionante: in China, America de Nord, Franta, Gibraltar, Sicilia, Malta, Maroc etc., adevarate comori nesfarsite pentru activitatea paleontologica.
,,Catastrofismul” constituie singura explicatie valabila. Daca el este respins de comunitatea stiintifica in general, aceasta se datoreaza doar faptului ca inainte de a aparea stiinta moderna, o alta sursa straveche relata despre o catastrofa universala. Iar sursa aceasta este Biblia cea mult repudiata, catastrofa fiind potopul universal.
In sustinerea veridicitatii catastrofei biblice, exista nenumarate probe, ignorate de evolutionisti. Dovezile potopului biblic sunt detaliate de Dr. Henry M. Morris in Creationismul_Stiintific-Dr_Henry_M_Morris.
Semnatura Creatorului
Probabil ca supraspecializarea in directiile inguste ale stiintei ii face pe multi intelectuali sa piarda din vedere imaginea de ansamblu. Daca iesim din nisa specializarii, putem descoperi in natura amprente incontestabile ale mainii unui Creator.
Naturalistii sunt uimiti sa gaseasca atat o serie de principii generale ce se regasesc in structura materiei moarte, cat si a celei vii, precum fractalii; sau seria lui Fibonacci – numita si ,,Taietura de aur”. Cum s-ar putea explica faptul ca, din pura intamplare, domenii cu totul diferite sa fie structurate conform formulei matematice descoperite de Leonardo Fibonacci? Forma spiralata a celulelor ananasului, dispunerea petalelor de flori, structura semintelor in palaria florii-soarelui, frunzele cactusului, solzii conului de brad, ochiurile din coada paunului, spirala valurilor, forma stelei de mare, chiar si muschiul inimii, bronhiolele pulmonare, potentialul electric al neuronului… si pana la spirala galaxiilor, se ordoneaza dupa principii matematice, precum seria lui Fibonacci.(John Bohaimon, ,,Sunflowers show complex Fibonacci sequences” , Science, 17 mai 2016; L.A. Steen, ,,The Science of Patterns”, Science, 1998, nr. 240, pp. 611-616; Richard Padovan, ,,Proportion: Science, Philosophy, Architecture”, Nexus Network Journal, 2002, 4 (1), pp. 113-122.)
In 2009, Asociatia Helmholtz a Centrului German de Cercetare dadea urmatorul comunicat:
,,Cercetatorii au observat pentru prima oara simetrii nanometrice ascunse in starea solida a materiei. Ei au masurat semnaturile unei simetrii care aratau aceleasi atribute ca si faimoasa «taietura de aur» din arta si arhitectura.” (,,Golden ratio discovered in quantum world: Hidden symmetry observed for the first time in solid state matter” Science Daily, 7 ianuarie 2010)
Sansa ca intamplarea sa produca aceasta, pe toate planurile existentei materiei, este o gluma.
,,Cand mi-am inceput cariera de cosmolog, cu cca 20 de ani in urma, eram un ateu convins. Niciodata, in visul cel mai bizar, nu mi-am imaginat ca, intr-o zi, voi scrie o carte pentru a arata ca pretentiile centrale ale teologiei iudeo-crestine sunt de fapt adevarate, ca aceste pretentii sunt deductii directe ale legilor fizicii asa cum le intelegem noi azi. Am fost fortat sa ajung la aceste concluzii prin logica inexorabila a domeniului meu specific, al fizicii.” (Frank J. Tipler, matematician, fizician, cosmolog, Tulan Univ.: Prefata, The Physics Of Immortality. 1994, New York, Doubleday)
Marturii credibile
Discursul evolutionistilor/ateilor este de regula impregnat de dispret, cinism si batjocura fata de cei ce accepta Proiectul inteligent, colegi pe care-i numesc stupizi, retrograzi, dusmani ai stiintei. Ca acest lucru este o acuzatie gratuita, se poate vedea din marturiile unor savanti de renume.
Arthur L. Schawlow – laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, 1981:
,,Mi se pare ca atunci cand esti confruntat cu minunile vietii si ale universului, trebuie sa te intrebi ,,de ce?” Si nu doar ,,cum?”. Singurul raspuns posibil este unul religios. Gasesc in univers si in propria mea viata nevoia dupa Dumnezeu.” (Arthur L. Schawlow, in H. Margenau et al., Cosmos, Bios, Theos: Scientists Reflect on Science, God, and the Origin of the Universe, Life, and Homo Sapiens 1992, Open Court Pub. p. 105)
Brian Josephson – laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, 1973:
,,Imi pot imagina ca Designul inteligent este real. El este rejectat doar pentru ca face parte dintr-o cultura care nu are voie sa fie adevarata, despre care nu trebuie sa vorbesti, dar care de fapt nu este contrazisa. Cred ca se va ajunge la ideea ca exista un plan si ca teoriile la moda sunt gresite. (B. Josephson, A Critical Point for Science?, Cambridge Physics Society, 5 martie 2008)
Richard Smalley – laureat al Prerniului Nobel pentru Chimie, 1996:
,,Este adevarat, Dumnezeu a creat universul, cu necesitate si S-a implicat pe Sine in creatia Sa de atunci incoace. Este tot mai clar pentru stiinta moderna ca universul a fost acordat fin la modul cel mai perfect, ca sa faca posibila viata omului.” (R. Smalley, Scrisoare catre Hope College Alumni Banquet, mai 2005)
Sir John Eccles (1903-1997) – laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie, 1963:
,,Inteligenta umana nu poate fi explicata decat prin interventia Inteligentei cosmice… Pare sa fie evidenta unei Puteri care a condus actiunea acestor legi intr-o directie definita pentru un scop special.” (J. Eccles, Evolution of the Brain: Creation of the Self; Routledge, London, 1989. p. 235; Selmer Bringsjord, Review of Evolution of the Brain: Creation of the Self, by John Eccles, PSYCHE, 5, 10, mai 1999)
Ernst Boris Chain (1906-1979) – laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie, 1945:
,,O singura teorie a fost inaintata pentru a incerca sa explice dezvoltarea vietii – teoria evolutiei lui Darwin. Si este o incercare foarte slaba, bazata pe supozitii atat de subtiri, in cea mai mare parte de natura morfologico-anatomica, incat cu greu poate fi numita teorie… As prefera mai degraba sa cred in basme decat intr-o speculatie atat de salbatica. Am spus-o de ani de zile ca speculatiile despre originea vietii nu conduc spre niciun scop util si cel mai simplu organism viu este mult prea complex ca sa-l intelegem in termenii chimiei noastre extrem de primitiva pe care savantii o folosesc. Dumnezeu nu poate fi eliminat prin asemenea idei naive.” (Chain, as cited in The Life of Ernst Chain: Penicillin and Beyond, by Ronald W. Clark, London, Weidenfeld & Nicolson, 1985, pp.147-148)
Charles Townes – laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, 1964:
,,Cred atat in creatie, cat si in efectul sau continuu asupra acestui univers si a vietii noastre, si anume ca Dumnezeu are o influenta continua. Teoria Proiectului inteligent, daca privesti din punctul stiintei de vedere, pare sa fie real.” (Bonnie Azab Powell, ,,Explore as much as we can”, UC Berkeley News, 17 iunie 2005)
Eugene Wigner – laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, 1963:
,,Este greu sa crezi ca puterea noastra de gandire a fost adusa, prin procesul darwinian al selectiei naturale, la perfectiunea pe care o are.” (Eugene Wigner, ,,The Unreasonable Effectiveness of Mathematics”, Communications in Pure and Applied Mathematics, vol. 13, no I, februarie 1960)
Max Planck – laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, 1918:
,,Tot ce exista isi are originea si dainuie doar in virtutea unei forte care a adus particulele unui atom in vibratie si tine acesti atomi ai sistemului solar impreuna. Trebuie sa acceptam ca in spatele acestei forte exista o minte constienta si inteligenta.” (Gregg Braden, The Spontaneous Healing of Belief, 2008, p. 212)
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Verdictul: Evolutionismul – o politica ideologica*
“Chiar daca toate informatiile ne indreapta catre un Proiect inteligent, o asemenea ipoteza trebuie exclusa din domeniul stiintei, intrucat nu este naturalista.” (Scott C Todd, biologie moleculara, Kansas Univ.; “A View from Kansas on the Evolution Debates”, Nature, vol. 401, 30 septembrie 1999, p. 423)
,,Evolutia este promovata de suporterii ei ca fiind mai mult decat o simpla stiinta. Evolutia este promulgata ca ideologie, ca religie seculara – o alternativa pe deplin cuprinzatoare la crestinism, avand sens si moralitate. Evolutionismul este religie. Cu privire la evolutie, asta a fost adevarat la inceputuri si este adevarat pana astazi.” (Michael Ruse, biolog, filosofia stiintei, Florida State Univ.: ,,Saving Darwinism from the Darwinians”, National Post, 13 mai 2000, p. B-3)
,,Noi trecem de partea stiintei in ciuda absurditatii calificate a unora din constructele ei, in pofida tolerarii din partea comunitatii stiintifice a unei atitudini de subordonare nejustificata fata de materialism. Suntem fortati de adeziunea noastra apriorica fata de cauzele materiale sa cream un aparat de investigare si sa producem un set de concepte care sa dea explicatii materialiste, indiferent cat de contraintuitive, cat de rnistificate ar parea celor neinitiati. Mai mult, acest materialism este absolut, pentru ca nu-I putem permite lui Dumnezeu <<sa puna piciorul in prag>>).” (Jeremy Rifltin, consilierul presedintelui Comisiei U.E. din 2000 pana azi: ,,Reinventing Nature”, The Humanist, vol. 58, martie-aprilie 1998, p. 24)
,,Doctrina evolutionismului a cucerit lumea nu atat prin puterea meritelor ei stiintifice, cat exact datorita capacitatii sale de mit gnostic. El afirma, de fapt, ca fiintele vii s-au creat pe sine ceea ce, in esenta, este o pretentie metafizica. Astfel, la o ultima analiza, evolutionismul este o doctrina metafizica ascunsa sub o manta stiintifica.“ (Wolfgang Smith, fizician, matematician, filosof al stiintei, prof. la M.I.T., UCLA, citat on Teilhardism and the New Religion, Tan Books and Publishers, 1988, Rockford, Illinois, p 24)”
,,Teoria evolutiei este o teorie universal acceptata nu pentru ca poate fi dovedita ca fiind adevarata prin dovezi coerente si logice, ci pentru ca singura alternativa – cea a creatiei speciale – este clar inacceptabila.” (D.M.S. Watson, ,,Adaptation”, Nature, vol. 123, 1929, p. 233)
,,Esti fortat sa conchizi ca multi savanti si tehnicieni aduc omagiu teoriei darwiniene doar pentru ca ea exclude un Creator.” (Michael Walker, antropolog, Universitatea din Sidney, in Michael Walker, in Quadrant, octombrie 1982, p. 44)
,,Nu va inselati cu privire la puterea materialismului stiintific. Ea ofera mintii umane o mitologie alternativa care pana azi, punct cu punct, a invins religia traditionala. Forma ei narativa este povestea evolutiei universului, de la Big Bang, in urma cu 15 miliarde de ani, prin originea elementelor si a corpurilor ceresti, pana la inceputurile vietii pe pamant. Povestea evolutionara este mitologie, in sensul in care legile invocate si crezute nu pot niciodata sa fie dovedite clar ca ar putea forma un sir continuu de ,,cauze si efecte”, incat sa parcurga domeniul fizicii pana la stiintele sociale, si de la lumea noastra la celelalte lumi din universul vizibil, si apoi sa parcurga timpul inapoi pana la inceputul universului.”
(Edward O. Wilson, biolog, profesor emerit, Universitatea Harvard, in Edward O. Wilson, On Human Nature, Harvard University Press, 2004, p. 192)
Yan Chen, renumitul paleontolog chinez, afirma: In China il poti critica pe Darwin, dar nu guvernul. ln America, poti critica guvernul, dar nu pe Darwin…
Vestitul nanochimist James Tour a avut curajul sa declare unei generatii de studenti:
,,Vreau sa va spun, in calitate de savant si chimist sintetic: daca cineva ar fi in stare sa inteleaga evolutia, acela ar trebui sa fiu eu, deoarece eu produc in mod real molecule. Ei bine, eu nu inteleg evolutia. Si vreau sa va marturisesc asta voua… Vreau sa va spun ce se petrece in odaile din spate ale stiintei, cu membri ai Academiei Nationale, cu laureati ai Premiului Nobel. Am stat la masa cu ei. Si cand ramaneam numai noi doi, nu in public, ii intrebam: «Intelegi tu de unde vin toate acestea si cum s-au intamplat?» De fiecare data imi raspundeau: «Aaa… Nu inteleg…» Istoria arata ca predictiile au fost asumate. Sfatul meu catre voi este direct si relevant: Daca dezagreezi teoria darwinista, pastreaza-ti parerea doar pentru tine, daca iti pretuiesti cariera… Daca comunitatea stiintifica a lovit in profesori universitari, nu se va sfii s-o faca cu un tanar nonconformist.”
(James M. Tour, Discussion in Critical Discussions Among Proponents and Skeptics’ started by Saiko, 6 octombrie 2014, https://skeptiko-forum.com/threads/dont-you-dare-point-out-that-theyre-not-wearing-any-clothes.1354/)
Ultima si cea mai adanca radacina a evolutionismului trece cu mult dincolo de argumente, de probe si de stiinta. Ea se pierde in zonele profunde ale filosofiei de viata, determinata de nenumarate alegeri personale care, la randul lor, ne croiesc optiunea ultima: pro sau contra lui Dumnezeu.
Daca nu exista o Autoritate suprema si izvor al moralei, atunci nu este de mirare ca unii dintre cei mai vocali apologeti nu se dau inapoi de la declaratii necinstite. (L Harding, ,,History of modern man unravels a German scholar is exposed as fraud”, in The Guardian, 19 februarie 2005, dezvaluia un caz recent: ,,Respectatul antropolog german Reiner Potsch von Zieten a cazut in dizgratie dupa 30 de ani de cariera stralucita, dupa aflarea faptului ca a falsificat sistematic datele numeroaselor relicve din preistorie. Scandalul s-a produs cand Von Zieten a incercat sa vanda colectia de cimpanzei apartinand departamentului unde lucra catre un muzeu din SUA. Printre inselaciuni, un fragment cranian de importanta cruciala, socotit ca apartinand celui mai vechi neandertalian a fost determinat conform datarii cu C14 de catre laboratorul Oxford, ca avand doar 7.500 de ani. Practic, Von Zieten isi confectiona datele pentru a se potrivi teoriilor sale. Thomas Terberger, care a descoperit inselaciunea, a afirmat ca in consecinta antropologia urmeaza sa-si revizuiasca schema evolutiei omului modern din perioada 40.000 – 10.000 ani. S-a mai aflat ca femeia fosila din Binshof-Speyer, datata fals la 21.000 ar fi trait prin anul 1.300 i.Hr.”
Zoologul Richard Dawkins,macar ca este constient de totala lipsa a oricaror fosile si verigi intermediare, nu se sfieste sa insele credulitatea publicului prin afirmatii ca acestea:
,,Este un bonus ca avem, intr-adevar, multe situri de fosile sa le sapam si ca mai multe sunt descoperite in fiecare zi. Dovada fosilelor pentru evolutia multor grupe de animale este minunat de puternica.” (Richard Dawkins, The Greatest Show on Earth, 2009, p. 145)
,,Veriga lipsa… nu mai este, ca sa spunem asa, lipsa… Pentru ca avem un mare numar de fosile, fiecare ar putea fi un intermediar intre ceva si altceva.” (Richard Dawkins, The Greatest Show on Earth, 2009, p. 151)
Iar in cazul confruntarii sale cu dovezi contrare, acelasi Richard Dawkins isi acomodeaza pozitia cu nonsalanta, motiv pentru care savantii britanici il dezavueaza.
Majoritatea savantilor britanici se pare ca il repudiaza pe Richard Dawkins, afirma un studiu recent, realizat de Rice University, Texas. Un numar de 80% dlntre cei care au mentionat numele lui spun ca el reprezinta gresit stiinta si pe savanti in cartile sale. Chiar si savantii nereligiosi spun ca lucrarile lui Dawkins tind sa supraestimeze limitele a ceea ce stiinta poate si trebuie sa examineze. “Dawkins se simte constrans sa duca evidentele dincolo de ceea ce alti savanti ar putea considera posibil. In 2014, profesorul E.O. Wilson de la Universitatea Harvard spune ca Dawkins nu este deloc un savant, in schimb il numeste “jurnalist”, afirmand ca acesta nu a realizat nicio lucrare de cercetare. ,,Nu exista dispte intre mine si Richard Dawkins si nici n-au fost vreodata, pentru ca este doar un jurnalist iar jurnalistii spun ceea ce altii au gasit.” (Andrew Griffin, British scientists don’t like Richard Dawkins”, The Independent, 31 octombrie 2016)
,,N-avem nevoie de fosile pentru a demonstra ca evolutia este un fapt. Evidenta pentru evolutie ar fi in totalitate asigurata, chiar daca nu s-ar fi fosilizat nici macar un singur cadavru.” (Richard Dawkins, The Greatest Show on Earth, 2009, p.145)
,,Exista mai mult decat destule dovezi in studiul comparat al speciilor moderne, pentru ca evolutia sa fie un fapt. N-avem nevoie de fosile. Cazul evolutiei sta perfect legat si fara ele.” (Richard Dawkins, The Greatest Show on Earth, 2009, p.146)
Daca vei cerceta viata privata a marilor apologeiti ai ateismului evolutionist, a lui Richard Dawkins, de exemplu, vei gasi motivele reale pentru care acestia urasc ideea unui Dumnezeu si a unei confruntari cu El.(Viata privata a celebrului Rochard Dawkins este prezentata aici: http://www.conservapedia.com/Richard_Dawkins#Richard_Dawkins_and_women)
,,Vorbind despre teama de religie, ma refer la ceva foarte adanc. Vorbesc din experienta, eu insumi fiind afectat de aceasta teama: eu vreau ca ateismul sa fie adevarat si ma simt incurcat de faptul ca unii dintre cei mai inteligenti si bine informati oameni pe care-i cunosc sunt credinciosi. Nu e vorba doar ca eu nu cred in Dumnezeu si, natural, sper sa am dreptate in credinta mea. Ci eu sper ca Dumnezeu sa nu existe! Nu vreau sa existe un Dumnezeu! Nu vreau ca universul sa fie asa.” (Thomas Nagel, filosof ateu, in Thomas Nagel, The Last Wotd, Oxford University Press, 1997, pp. 130-131)
La urma urmei, pentru cei mai multi, intreaga controversa evolutionism-creatonism se invarte in jurul unui proces tainic, personal, unde chiar si cele mai puternice argumentele sunt nule si fara efect. Pentru ca, la acest nivel profund, nu mintea decide, ci atasamentul emotional de ceea ce iubim: idolii sau adevarul.
*(,,Evolutionismul la bara” de Lucian Cristescu si Florin Ghetu, editura Viata si sanatate, 2017)
Cateva note clarificatoare*
1 – Darwinismul – din perspectiva stiintei
Evaluarea modelului de gandire a sistemului evolutionist si a fundamentelor lui face necesara, ca o preconditie, stabilirea cadrului corect in care se va desfasura procesul, respectiv revederea setului de exigente care definesc stiinta.
Stiinta este activitatea sistematica de studiere a lumii naturale si a legilor ei, pentru intelegerea modului in care functioneaza universul. Ea se slujeste de observatie, experiment, ratiune, matematica si imaginatie, incorporand permanent noile inforrnatii in volumul de date existent. Intrucat se ocupa de realitatea materiala, ea nu se angajeaza in niciun fel in domeniul metafizicului si nici a filosofiei.
Metoda stiintifica a fost definita de filosoful renascentist englez Francis Bacon ca fiind un set de pasi ce pornesc cu o presupunere sau teorie, in baza careia se fac predictii care se pot testa experimental si repetabil. in cazul in care un singur test este picat, atunci presupunerea initiala este dernonstrata falsa, iar daca toate testele sunt trecute cu succes, atunci presupunerea este considerata ,,provizoriu” adevarata (pana la proba contrarie). Aceasta este o metoda prin excelenta empirica si din acest punct de vedere, o teorie nu poate fi niciodata demonstrata cu certiudine absoluta, ci increderea in ea doar creste cu cat este capabila sa reziste la mai multe teste pentru mai mult timp.
Stiinta propriu-zisa nu se hazardeaza in dezbateri filosofice, ea ramanand neutra fata de orice ideologie.
Iesirea din neutralitate a stiintei s-a produs cu precadere odata cu ascensiunea ateismului in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea prin intermediul a doua concepte care au fost articulate in antichitatea greaca: materialismul sinaturalismul. Materialismul este ideologia conform careia materia si energia sunt tot ce exista cu adevarat si nimic altceva nu exista in afara materiei si a energiei. Materialismul afirma ca realitatea este doar fizica, complet fizica, adica nimic altceva nu exista in afara existentei fizice. Aceasta este insa o premisa, si nu o cerinta sau un fapt demonstrat! Naturalismul, pe de alta parte, se ocupa cu aplicarea pragmatica a ideologiei materialiste in stiinta, argumentand cum poate ea sa explice pe deplin tot ce exista folosind legile fizice si excluzand orice recurs la supranatural, ca factor explicativ.
Adoptarea la scara larga a naturalismului metodologic in stiinta, incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea, a fost puternic sustinuta de afirmarea teoriei evolutiei. Aceasta a generat o incompatibilitate ostila intre siinta si credinta in Dumnezeul creator. Aceasta ostilitate s-a extins treptat de la nivelul elitelor stiintifice catre majoritatea oamenilor educati. Procesul s-a desfasurat sub pretextul ca stiinta nu poate investiga decat cauze naturale si nu supranaturale. Sub pretextul naturalismului, in stiinta s-a strecurat ,,ipoteza materialismului” nu doar ca investigatia stiintifica se limiteaza la natural, dar realitatea insasi se limiteaza la ce este investigabil stiintific! […] Prin acest rationament sofist, naturalismul metodologic in stiinta a statuat premisa materialitatii exclusive a realitatii.
Pornind de la aceasta premisa, orice agent supranatural este exclus aprioric. Cand stiinta se refera la originea vietii, ea este constransa sa caute orice explicatie posibila, indiferent cat de improbabila este. Naturalismul metodologic nu se da inapoi din fata imposibilitatilor probabilistice ca, de exemplu, aparitia materiei in univers din nimic, sau aparitia vietii din materie moarta, ci accepta imposibilul ca posibil si chiar probabil, totul din cauza angajamentului aprioric pentru materialism, dupa cum marturisea geneticianul evolutionist Richard Lewontin:
,,Dispozitia noastra de a accepta ipoteze stiintifice care contravin bunului-simt constituie cheia pentru intelegerea adevaratei lupte dintre stiinta si supranatural. Luam partea stiintei, in ciuda evidentei absurditati a unora dintre conceptele sale, in ciuda incapacitatii sale de a implini multimea de promisiuni extravagante ridicate in dreptul sanatatii si a vietii, in ciuda tolerantei pe care comunitatea stiintifica o manifesta fata de unele povesti total neintemeiate, si toate acestea din pricina faptului ca ne-am luat un angajament anterior, un angajament fata de materialism.
Nu ca metodele si institutiile stiintifice ne-ar constrange in vreun fel sa acceptam o explicatie materiala a lumii fenomenologice, ci, dimpotriva, suntem fortati de catre adeziunea noastra a priori la cauzele materiale sa cream un sistem de investigare si un set de concepte care sa dea nastere unor explicatii materiale, indiferent de cat de contraintuitive sau de neinteles ar fi acestea pentru cel neinitiat. Mai mult decat atat, materialismul este absolut, deoarece nu putem accepta prezenta degetului lui Dumnezeu.” (Richard Lewontin R., ,,Billions and billions of demons”, New York Review of Books, 1997, 44:28-32)
Un alt element al cadrului corect care circumscrie activitatea si pretentiile stiintei a fost afirmat de matematicianul german Kurt Godel prin teorema ,,incompletitudinii”. Aceasta demonstra ca matematica si logica au niste limite; ca orice teorie bazata pe axiome si logica matematica este fundamental incompleta; ca oricarei teorii bazate pe matematica ii lipseste puterea de a exprima ,,tot adevarul” pe care il contine; ca vor exista intotdeauna adevaruri care nu se pot exprima in niciun fel in termenii teoriei. Iar aceasta slabiciune apartine insusi limbajului rnatematicii. Odata ce legile materiei sunt exprimate matematic, reiese ca si acestea sunt modele fundamental incomplete in descrierea realitatii. Asadar vor exista intotdeauna ,,realitati” sau ,,adevaruri” care vor fi complet inaccesibile oricarui model bazat pe legile fizicii, respectiv model materialist! Concluzia logica este ca in orice teorie matematica despre realitate este intotdeauna loc pentru supranatural si Dumnezeu. Aceasta constatare clatina insasi principala premisa materialista, aceea ca nu poate exista nirnic in afara materiei si energiei.
Incorporarea conceptului ateist in definitia populara a stiintei a fost determinata de teoria darwinista. Originea si dezvoltarea vietii au fost mult timp cea mai mare problema a ateismului. Iar ,,rezolvarea” oferita de Darwin a devenit unul dintre pilonii principali pe care a ajuns sa se sprijine ateismul. Succesul teoriei evolutiei de a ,,converti” adepti din randul oamenilor educati a dus la un curent pozitivist de gandire (ideea ca singura cale acceptabila de cunoastere este prin studierea fenomenelor naturale, empiric) legat de puterea naturalismului metodologic in stiinta, curent ce a ajuns sa poarte numele de ,,scientism”.
Scientismul este credinta in competenta universala a metodei stiintifice in toate chestiunile de cunoastere umana, de la stiinte naturale, la filosofie si metafizica. Distinsul fizician Stephen Hawking ne surprinde prin adeziunea sa implicita la scientism:
,,De ce suntem aici? De unde venim? Acestea sunt in mod traditional intrebari de care s-a ocupat filosofia. Dar filosofia a murit. Filosofii nu au tinut pasul cu descoperirile moderne in stiinta… Oamenii de stiinta au devenit acum purtatorii tortei cercetarii in aventura cunoasteri.” (Conferinta Google Zeitgeist, Herlordshire, Marea Britanie, mai 2011)
Prin definitie, metodele naturaliste ale stiintei nu au legitimitate in domenii ca filosofia si metafizica. Acestea se ocupa cu alt fel de intrebari decat cele accesibile naturalisrnului. Insistenta ca stiinta naturalista poate raspunde la intrebari ce ies din sfera ei de actiune nu confera stiintei o dimensiune religioasa, a carei metoda este credinta. Curentul ,,noului ateism” reprezentat de personalitati ca Richard Dawkins duce o intensa campanie de diseminare a scientismului in special al evolutionismului ca pivot central impotriva argumentelor teiste, reusind sa impuna pe scara larga rnodelul materialist-naturalist ca unicul model stiintific. In consecinta, cei care nu adera la aceasta ideologie sunt din start stigmatizati si ridiculizati din partea opiniei evoluµoniste, devenita de-acum opinie publica. Este suficient sa urmaresti opiniile unui exponent ca Richard Dawkins ca sa intelegi ca noul ateism nu recunoaste competitori, ci doar inamici.
2 – Lumina in chestiunea ,,AND-ului deseu”
Stiinta geneticii a facut un urias pas inainte odata cu descifrarea genomului uman, dupa 13 ani de cercetare asidua (1990-2003) H. Chial, ,,DNA sequencing technologies key to the Human Genome Project””, in Nature Education, vol. 1, nr. 1, 2008, p. 219).
ADN-ul acestui genom apare ca insiruire liniara de 3 miliarde de litere. Aceste litere se grupeaza in serii compacte mici, numite gene. O gena codifica anumite caracteristici ale individului. Rolul genelor este sa programeze si sa produca in cadrul celulei diferitele proteine. Proteinele sunt caramizile masinariilor moleculare care indeplinesc majoritatea functiilor interne ale celulei, dar care pot fi si exportate in exterior pentru alte functii.
Deoarece functia celulei este producerea de proteine, iar proteinele sunt produse de gene, ADN-ul ocupat de genele productive este considerat a fi ADN-ul ,,functional”. In afara acestuia, exista o cantitate de ADN in genom care nu produce proteine. Pe acest considerent, savantii l-au numit ,,ADN nefunctional”. La ora aceasta, se banuieste ca doar maxim 4% din genom ,,face” un lucru anume, in timp ce restu] de 96% pare nefunctional. Ele apar ca niste litere fara noima intr-o catte tehnica.
Este de retinut faptul ca decodificarea genomului n-a realizat decat ,,citirea literelor” ce compun genomul unui individ, nu si descifrarea mesajului pe care aceasta limba necunoscuta il transmite. E ca si identificarea unor hieroglife de sub moloz, al caror inteles ne scapa. Savantii au reusit, in mod intuitiv, sa extraga cate o idee generala pentru unele portiuni ale ADN-ului (este vorba de cele 4%), dar intelegerea cartii in ansamblu este imposibila. Tinta geneticii si a biologiei moleculare este tocmai descifrarea acestei ,,limbi”.
Daca, folosind analogia unei cartii tehnice scrisa intr-o limba necunoscuta, am descoperi ca peste 96% din paginile acestei carti contin de fapt litere turnate la intamplare, fara sa identificam structuri de cuvinte sau fraze, la ce concluzie am putea ajunge? Daca am gandi evolutionist, cartea fiind produsul unor procese intamplatoare, atunci balastul informational ar fi de la sine inteles.
Pentru evolutionisti, aceste zonele vaste de ADN care par sa nu aiba niciun rol in functionarea si dezvoltarea organismului, sunt privite ca laboratorul de incercari al evolutiei, in care procesele de schimbare la intamplare ar gasi toata libertatea de a modifica secventele genetice in voie, pana cand s-ar produce anumite secvente care sa detina un rol functional; dupa care ele ar putea fi retinute de selectia naturala.
Daca privim ADN-ul nefunctional dintr-o alta perspectiva, cea a informatiei, lucrurile capata un alt inteles. Genomul uman constituie o biblioteca imensa de informatii, care cuprinde datele complete ale fiecarui tip de proteina din cele peste 250.000; datele complete ale fiecarei celule din cele peste 200 de tipuri; descrierea completa a fiecarui tip de tesut si organ si a pozitionarii si functionarii acestora; descrierea cornpleta a procesului extrem de complex de dezvoltare embrionara; descrierea tuturor informatiilor cu care ne nastem: instincte, capacitate sofisticata de interpretare a imaginilor, toate ,,programele” dupa care se coordoneaza diversele organe etc. Unde ar putea sa incapa atat de multa informati in doar maximum 4% din ADN, ceea ce constituie echivalentul a doar 30 de megaocteti din totalul de 760 megaocteti ai genornului? In plus, numarul de gene corespunzator acestui ADN functional este surprinzator de mic fata de estimarile initiale: cca 22.000 de gene fata de cel putin 100.000, cat se socotea inainte de decodificarea genomului.
Dilema se rezolva daca am privi intr-un sens mai larg functia celulei, daca nu ne-am rezuma doar la functia de producere a proteinelor, ci am include procesele de coordonare si actiune intercelulara care dau nastere la tesuturi si organe; apoi procesele care ii permit organismului sa se dezvolte si sa existe etc.
Cum ar putea aceste procese extrem de cornplexe si precise sa fie controlate si comandate de niste gene si celule care nu au decat functia de a produce proteine? Procesele acestea, in mod necesar, trebuie sa fie codificate undeva in genom si trebuie sa ocupe un volum mult mai mare decat informatiile stocate in cele 4%. Aceasta abordare ne indreapta privirile spre asa-zisa zona nejunctionala a genomului ca potentiala locatie pentru acest volum masiv de date. Experientele cercetarilor genetice pe cobai au aratat ca, desi secvente mici de AND nefunctional pot fi inlaturate fara efecte aparente, nu se pot opera modificari de anvergura asupra ADN-ului nefunctional fara a produce consecinte serioase asupra organisrnului, de la mutanti diformi la organisme complet neviabile.
Institutul National pentru Studierea Genomului Uman din Statele Unite a lansat proiectul ENCODE (the ENCODE Project Consortium, A User’s Guide to the Encyclopedia of DNA Elements”, in PLoS Biology, vol. 9, nr. 4, 2011), un proiect masiv de cercetare a ADN-ului nefunctional uman.
In septembrie 2012, institutul a anuntat rezultatele printr-o explozie de peste 30 de articole publicate simultan in cele mai prestigioase reviste tiintifice ale lumii. Concluziile la care au ajuns specialistii au trimis veritabile unde de soc in comunitatea stiintifica. Daca inainte de ENCODE genomul uman arata ca o fotografie aeriana nocturna in care se vad doar grupul de luminite ale unui mic sat pierdut in bezna (acele 3%-4% din ADN), dupa ENCODE imaginea apare orbitor de luminoasa: cel putin 80% din ADN-ul pana ieri considerat nefunctional se dovedeste ca are functii biochimice, care pot fi direct sau indirect legate de activitatea celulei si de reg]ementarea genelor. Iata cum genomul uman, considerat in proportie de 96% un camp aproape inert, poate fi de fapt un sistern activ si functional, asa cum este de asteptat sa fie ceva iesit din mana unui Proiectant inteligent.
3 – Genomul, ,,ADN-ul deseu” si complexitatea
In biologie se cunoaste de mult timp faptul ca nu exista nicio corelare intre dimensiunea genomurilor organismelor si gradul lor aparent de complexitate. Protozoarele, o clasa de organisme cu celule nespecializate, pot avea genomuri foarte mari. De exemplu, Amoeba dubia are un genom de peste 20 de ori mai mare decat cel uman. Genomul unei broscute variaza si poate fi de la 2 pana la 10 ori mai mare decat cel al omului.
Este interesant ca nu numai dimensiunea generala a genomului nu se coreleaza bine cu complexitatea organismului, ci si numarul de gene din genom. De fapt, numarul de gene al unui organism nu are aproape nicio corelare cu complexitatea organismului. Am fi tentati sa credem ca daca oamenii au aproximativ 22.000 de gene, alte organisme ar avea mult mai putine. Dar orezul are aproape dublu, 41.000, iar un vierme inelat, C. Elegans, are 20.000 de gene, aproape la fel de multe ca un om.
In al doilea rand, o mare parte din gene sunt comune unei mari varietati de organisme. Biologul evolutionist John Mattick a observat ca atat numarul, cat si tipurile de gene de baza care codifica proteine este relativ constant pentru majoritatea animalelor. De exemplu, C. Elegans, un vierme de doar 1.000 de celule are aproape acelasi numar de gene ca si un om. Si mai uimitor este ca majoritatea genelor care produc proteine sunt asemanatoare la ambele specii (vierme-om), inclusiv si proteinele care reglementeaza dezvoltarea embrionara si cresterea.
Practic, majoritatea organismelor vii au un numar foarte mare de gene comune, in timp ce genele unice, relativ la specie, sunt extrem de putine in natura, de ordinul a 10.000. Rezulta ca setul de gene este in cea mai mare parte comun.
Este un fapt putin cunoscut ca varza, kale, conopida, gulia, broccoli, varza de bruxelles sunt de fapt una si aceea si specie, avand exact acelasi genom al verzei salbatice. Se ridica insa intrebarea: Unde se ascunde toata aceasta potentialitate uriasa de variatie?
Singura parte a genomului a carei dimensiune se coreleaza cat de cat cu complexitatea organismelor este partea considerata nefunctionala. Analogia ,,soft”-ului de computer ne da o posibila dezlegare a enigmei:
Structurile specifice ale AND-ului pot fi asemanate codului executabil al unui program de calculator. De obicei, in practica, mai putin de 10% din codul de operare acapareaza peste 90% din ,,timpul de rulare” al programului. Chiar daca 90% din codul computerului este foarte rar activ, nu inseamna ca nu este important sau functional. Dimpotriva, poate fi critic pentru integritatea procesului. Exista portiuni care sunt folosite foarte rar, de exemplu sectiuni pentru compatibilitati cu diverse sisteme mai vechi sau sisteme intalnite rar. Aceasta insa nu le face nefunctionale.
Proiectul ENCODE, spre surprinderea multor biologi, a relevat existenta unei activitati biochimice frenetice in zonele genomului considerat nefunctional. Cercetatorii au descoperit semne clare ca aceasta activitate nu este nici pe departe la intamplare si ca mare parte din ea poate fi legata de procese celulare bine stabilite. Aceasta parte a genomului, desi nu este transpusa in proteine, este totusi intens transcrisa in molecule ARN. Molecula ARN este instrumentul intermediar intre ADN si proteina. E de notat ca ADN-ul este transcris in ARN in mult mai multe situatii decat doar pentru productie de proteine. Aproape intregul ADN nefunctional uman este transcris de celule in molecule ARN. Se cunoaste cu certitudine ca o clasa de ARN necodificator, numita micro-ARN, este implicata profund in directionarea proceselor de dezvoltare multicelulara atat in plante cat si in animale. De asemenea, roluri complexe pentru secventele lungi si foarte lungi de ARN necodificator abia incep sa fie descoperite. Toate experimentele de pana acum releva ca producerea de ARN necodificator este extrem de precisa in ce prive te localizarea celulei in corp, tipul celulei si stadiul de dezvoltare al organismului. Mai mult, se observa ca zonarea si transportul acestor molecule in interiorul celulei este extrem de precis.
Vestea ca ADN-ul nefunctional poate sa fie pana la urma functional, a infuriat comunitatea stiintifica evolutionista care a reactionat defensiv prin numeroase articole critice. Treptat insa, rezultatele au fost acceptate.
Asadar, compararea complexitatii organismelor nu se poate reduce la numarul de litere sau gene din genom. Iar un genom supradimensionat nu este un indicator de nefunctionalitate. Descoperirile viitoare in genetica ne vor dovedi cat de multe mai asteapta sa fie descifrate.
4 – Cat de ,,rude” sunt ornul si cimpanzeul?
Cum deja s-a prezentat anterior, argumentul de baza al teoriei evolutiei umane este ca intre Homo sapiens si celelalte primate exista o foarte mare asemanare de genomuri. De aici se trage concluzia ca omul si maimutele provin dintr-un stramos comun. Odata cu performanta de a ,,citi” moleculele ADN, in 2005 savantii au secventializat complet genomul rnaimutei, ceea ce a oferit posibilitatea compararii procentului de asemanare cu genomul uman. (“Chimpanzee Sequencing and Analysis Consortium, Initial sequence of the chimpanzee genome and comparison with the human genome”, in Nature, vol. 437, nr. 7055, 2005, pp. 69-87 Consensul stiintific a stabilit o similaritate genetica de 96%. (Stefan Lovgren, ,,Chimps, Humans 96 Percent the Same, Gene Study Finds”, National Geographic News, 31 august 2005, http://news.nationalgeographic.com/ news/2005/08/0831_050831_chjmp genes.html) In acest caz se rididica o intrebare legitima: Cum pot omul si cimpanzeul sa fie doar 4% diferiti din punct de vedere genetic?
Acest 96% (procent inteles intuitiv) este discutabil si dintr-un motiv foarte simplu. Cimpanzeul are un genom cu 8% mai mare decat omul: ,,textul” AND-ului uman are aproximativ 3,2 miliarde de litere, iar al cimpanzeului, aproximativ 3,8 miliarde de litere. Din simpla comparare a dimensiunilor celor dona genomuri, un rationament banal arata ca procentul de asemanare intre cele doua nu poate fi mai mare de 92%, nicidecum 96%.
Geneticianul creationist Jeffrey Tomkins, de la Institute for Creation Research, si-a propus in 2013 sa investigheze procentul real de asemanare intre om si cimpanzeu, luand in calcul informatia genetica in detaliu, nu doar in linii mari. (J. Tomkins, “Comprehensive Analysis of Chimpanzee and Human Chromosomes Reveals Average DNA Similarity of 70%”, in Answers Research Journal, nr. 6, 2013, pp. 63-69). Savantul a inceput prin a trece in revista toate studiile majore de pana atunci care aduceau o estimare a procentului de asemanare. El a gasit ca portiuni semnificative de ADN, care nu se aliniau suficient de bine, au fost omise din considerente evoluµoniste. Daca portiunile omise ar fi fost incluse in studiu, procentele de asemanare ar fi scazut semnificativ spre 81%-86%. In final, Tomkins a realizat propria analiza de detaliu, pornind de la genomurile publicate ale omului si cimpanzeului si a ajuns la un procent de asemanare de aproximativ 70%! Detaliat pe cromozomi a gasit ca gradul de asemanare variaza intre 66% si 76%, aceasta fara sa ia in calcul cromozomul Y (a carui prezenta determina sexul masculin) care este aproape complet diferit intre oameni si cimpanzei. In concluzie, analizand datele fara prejudecati evolutioniste, cercetatorul a gasit ca, desi multe portiuni de ADN sunt intr-adevar foarte asemanatoare intre om si cimpanzeu, in special la ADN-ul considerat functional, exista zone vaste de genom care sunt radical diferite, sau zone care apar doar la om, sau doar la cimpanzeu. lar toate acestea conduc spre un procent de asemanare general de 70%. In mod independent, cercetatorul genetician Richard Buggs, de la Universitatea din Florida, ajunge tot la un procent de aproximativ 70% asemanare. El explica pe scurt:
,,Pentru a compara cele doua genomuri, primul lucru care trebuie facut este sa aliniem partile din genom care sunt similare. Cand facem asta, descoperim ca doar 2,4 miliarde de litere din totalul de 3,2 miliarde ale genomul uman se aliniaza aproximativ cu genomul cimpanzeului, adica aproximativ 76% din genomul uman. Unii cercetatori argmnenteaza ca cei 24% din genomul uman care nu se aliniaza cu genomul cimpanzeului sunt de fapt ADN «deseu>> care nu foloseste la nimic. Totusi se cunoaste azi ca acest ADN poate contine pana la 600 de gene care codifica proteine si de asemenea contine multe portiuni care codifica molecule ARN functionale. Daca ne uitam mai cu atentie la cele 76 de procente din ADN-ul uman care seamana cu cel al cimpanzeului, gasim ca trebuie sa introducem spatii libere in ambele genomuri pentru a obtine o aliniere mai buna. Aceste spatii libere dau o diferenta de inca 3%, asa ca pana acum avem o asemanare de 73% intre cele doua genomuri. Mai departe, in alinierea precisa care rezulta mnai gasim inca un tip de diferente, si anume litere individuale care sunt diferite intre cele doua genomuri. Acestea aduc inca 1,23% diferenta pentru un procent total de asemanare de aproximativ 72%. De asemenea, mai gasim si locuri in care repetari ale aceleiasi secvente ADN se aliniaza cu un numar diferit de repetari in celalalt genom. Aceste variatiuni de numar de repetari produc inca 2,7% diferente, astfel ca ajungem la un procent total de asemanare om-cimpanzeu sub 70%.” (Richard Buggs, in Reformatorisch Dagblat, http://www.refdag.nl/chimpanzee_1_282611)
Indiferent insa care este procentul real de asemanare intre om si cimpanzeu, trebuie ca metodologia prin care este obtinut sa aiba sens si in compararea altor specii. Daca procentele de 96- 98 de asemanare genetica om – cimpanzeu ar avea intr-adevar un sens, asa cum este folosit in popularizarile evolutioniste, atunci ar trebui sa aplicam aceeasi metodologie la alte perechi de specii cu asemanari genetice. Iata procentul de asemanare genetica intre om si alte cateva animale, dupa aceeasi metodologie evolutionista. (“Genes Are Us And Them”, http://ngm.nationalgeographic.com/2013/07/125-explore/shared-genes
-
Cimpanzeu
96%
Soarece
88%
Pestele zebra
73%
Gaina
65%
Musca
47%
Albina
44%
Vierme inelat
38%
Vita-de-vie
24%
Privind la numerele de mai sus, o tendinta spre supraestimare pare evidenta. Chiar daca ornul este mai apropiat de cimpanzeu ca anatomie, omul nu este in niciun fel ,,aproape un soarece”; nu este pe jumatate musca; si cu siguranta nu are mai nimic in comun cu vita-de-vie.
Desi este adevarat ca exista sectiuni mari de ADN care sunt foarte asemanatoare sau identice intre om si cimpanzeu, studii comparative care includ totalitatea informatiei genetice si nu ignora nimic converg spre un procent real de asemanare in jurul a 70%. Acest procent arata clar ca omul si cimpanzeul nu sunt nici pe departe ,,aproape identici”, ci sunt doar morfologic asemanatori.
Francis Collins, directorul Institutului National pentru Sanatate din SUA si fost conducator al Proiectului Genomului Uman, sintetizeaza:
,,Datele genetice cu siguranta nu dovedesc existenta unui stramos comun. Dintr-o perspectiva creationista, astfel de similaritati pot pur si simplu sa arate ca Dumnezeu foloseste componente si principii eficiente asemanatoare in diverse organisme.” (Francis Collins, The Language of God, Free Press, 2006, p.134)
5 – Care ,,arbore evolutiv”?
Timp de aproape un secol si jumatate, biologii evolutionisti au lucrat asiduu la organizarea si clasificarea speciilor intr-un tipar arborescent, la inceput in functie de caracteristicile lor morfologice observabile. Pe masura progresului stiintei, au cautat asemanarile si dupa alte criterii. Rezultatele au fost de foarte multe ori contradictorii.
Problema ce apare des in reconstructiile filogenetice tine, in primul rand, de metodologie. Ca exemplu, daca pentru un grup de specii analizam asemanarile in functie de structura scheletului si al sistemul circulator, obtinem un anumit arbore. Daca insa adaugam la setul de criterii si sistemul respirator, arborele rezultat va fi schimbat semnificativ, favorizand o mai mare apropiere intre organismele compatibile cu un mediu acvatic (pestii si amfibienii), la fel cum organismele strict terestre ar revendica un stramos comun (de exemplu, omul si soarecele). Desi ambii arbori se bazeaza pe date reale si pe o metodologie minutioasa, cel putin unul trebuie sa fie gresit. Astfel de probleme se tot multiplica cu cat luam in considerare mai multe criterii si mai multe specii. Astfel ca exista suficiente dovezi ca setul complet al caracteristicilor organismelor pur si simplu par sa nu se potriveasca cu niciun scenariu evolutiv.
In fata acestor ,,incongruente”, biologii evolutionisti s-au concentrat tot mai mult pe conceptul de ,,consens maximal”, in loc sa aleaga conceptul de precizie. Ei cauta acele scheme care maximizeaza gradul de respectare a caracteristicilor studiate si minimizeaza gradul de conflict. De exemplu, pasarile si liliecii au aripi, pe cand oamenii si crocodilii nu au. Daca acestea ar fi singurele date disponibile, arborele filogenetic bazat pe unicul criteriu de prezenta sau absenta a aripilor, ar grupa mai apropiat oamenii de crocodili si pasarile de lilieci, cu toate ca stim ca oamenii si liliecii sunt mamifere, iar pestii si reptilele au mai multe caracteristici comune. Ramane totusi de explicat cum a evoluat caracteristica numita zbor (aripi) atat la lilieci, cat si la pasari, de doua ori din senin, fara sa apara la ultimul lor stramos comun.
Problema aparitiei zborului in mod independent la organisme diferite nu este o problema izolata. Din contra, exista multe alte probleme, ca diversele tipuri de ochi. Specii extrem de diferite, precum caracatita si omul, dispun de sisteme vizuale uimitor de asemanatoare. Problema evolutiei ochiului este, in general, atat de dificila, incat unii evolutionisti afirma ca ochiul e posibil sa fi evoluat independent (si nu unul din altul) chiar si de 65 de ori. (L.V. Salvini-Plawen, E. Mayr, “On th1e evolution of photoreceptors and eyes”, in Evolutionary Biology, nr. 10, 1977, pp. 207-263)
Biologii evolutionisti inainteaza o serie de explicatii: ar fi vorba de niste posibile procese ca ,,evolutia convergenta” si ,,transferul lateral”. Prin ,,evolutie convergenta” se intelege exact procesul de evolutie independenta dinspre structuri biologice functionale asemanatoare, la doua sau mai multe specii neinrudite. Prin ,,transfer lateral” se intelege procesul de trecere a unei caracteristici de la un organism la altul, in afara mecanismelor ereditare, fara ca acestea sa fie inrudite indeaproape. Insa cum se poate face asta, sau cat de probabil poate fi procesul?
Este important de observat ca definitiile ambelor procese sunt doar niste enunturi inteligente, dar nu au nicio putere predictiva si nici dovezi. Ele sunt doar niste solutii imaginare fara a explica nimic si fara macar a specifica un mecanism minimal. (Se cunosc suficiente cazuri de transferuri laterale de material genetic la bacterii, prin actiune virala. La organismele superioare insa nu exista niciun mecanism identificat care sa poate produce transferuri laterale in cantitatile cerute de filogenetica. Cele cateva cazuri documentate sunt discutabile si nesemnificative ca eficienta.) Aceste probleme devin mai evidente atunci cand privim problema din perspectiva genetica.
Desi manualele de biologie afirma ca genetica a ajutat la imbunatatirea arborilor filogenetici, in realitate, lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, un studiu din 2012, publicat in Biological Reviews of the Cambridge Philosophical Society, a explorat maniera in care datele genetice au adus dificultati suplirnentare in elucidarea relatiilor filogenetice, atat datorita diferentelor ireconciliabile cu arborii obtinuti pe criterii morfologice, cat si datorita incongruentei arborilor obtinuti dupa diverse caracteristici genetice. Articolul concluzioneaza:
,,Contradictiile filogenetice sunt foarte des intalnite si constituie mai degraba regula decat exceptia.” (Liliana M. Davalos et al., ,,Understanding phylogenetic incongruence: lessons from phyllostomid bats”, in Biological Reviews of the Cambrodge Philosophical Society, vol. 87, 2012, pp. 991-1024)
Pe aceste considerente, Eugene Koonin, cercetator la Centrul National de Biotehnologie a afirmat in 2009, in revista Trends in Genetics:
,,… Sinteza rnoderna a teoriei evolutiei nu mai exista.” (Eugene V. Koonin, ,,The Origin at 150: Is a New Evolutionaiy Synthesis in Sight?”, in Trends in Genetics, vol. 25, 2009, nr.473)
,,Am studiat mii de gene pentru micro-ARN”, spunea biologul Kevin Peterson, ,,si nu pot sa gasesc nici macar una care sa sprijine filogenia traditionala. Secventele micro-ARN sunt lipsite de orice ambiguitate…, ele produc un arbore complet diferit pentru mamifere fata de ce se stia pana acum: conform datelor micro-ARN oamenii sunt mai apropiati de elefanti decat de rozatoare.” (Elie Dolgin, ,,Rewriting Evolution”, in Nature, 28 iunie 2012, vol. 486, pp. 460-462)
,,Cu cat descoperim mai mult despre genomuri, cu atata mai putin seamana istoria evolutiei lor cu un arbore.” (Bapteste et al., ,,Networks: expanding evolutionary thinking”, in Trends in Genetics, 2013, vol. 29, pp. 439-441)
Articolul din New Scientist explica ce s-a intamplat cand microbiologul Michael Syvanen a incercat sa creeze un arbore filogenetic folosind peste 2.000 de gene dintr-un grup variat de animale:
,,«Am esuat. Problema era ca gene diferite spuneau povesti evolutive contradictorii… Aproximativ 50% dintre ele pareau a avea o istorie evolutiva, iar restul de 50% spuneau o cu totul alta poveste.» Datele erau intr-atat de contradictorii, incat Syvanen a fost fortat sa exclame: «Tocmai am anihilat ideea de arbore al vietii! »” (Citat partial dupa Michael Syvanen, in Lawton: ,,Why Darwin was wrong about the tree of life”, in New Scientist”, 21 ianuarie 2009)
Faptul ca studiile recente au impins neodarwinismul in fundatura ar trebui sa puna pe biologi sa-si ridice privirile si sa gandeasca ,,outside the box”, chiar si cu riscul de a trada juramantul lor de fidelitate fata de materialismul naturalist.
6 – Selectia naturala – un concept demodat
Inca din 1968, biologul evolutionist japonez Motoo Kimura a propus o teorie noua care sa compenseze si chiar sa substituie selectia naturala ca motor al evolutiei. El sugera ca majoritatea mutatiilor ar fi, de fapt, fara efect, neutre, iar selectia naturala ar guverna doar acele putine mutatii utile pentru adaptarea individului la mediu. (Teoria neutra permite si posibilitatea ca majoritatea mutatiilor sa fie daunatoare, dar le ignora prin justificarea ca ar fi oricum rapid eliminate de selectia naturala.). Conform lui Kimura, mutatiile neutre s-ar raspandi in cadrul speciei nu prin medierea selectiei naturale, ci prin hazard, modelat matematic prin procesul numit ,,Drift Genetic” (sau deriva genetica). Astfel, teoria drifcului genetic ar fi si explicatia pentru stabilitatea observata a genomurilor speciilor, chiar daca In proportie covarsitoare (95%), AND-ul este ,,nefunctional” si in mod normal ar trebui sa fie foarte divergent.
Driftul genetic este astazi considerat cel de-al doilea motor al evolutiei, pe langa selectia naturala. Mai mult chiar, driftului genetic ii este atribuita evolutia a 95% din genom, in general, pe cand selectia naturala se ocupa doar cu 5%. Din acest motiv strict cantitativ, multi biologi moleculari se intreaba daca nu cumva driftul genetic ar trebui sa fie considerat principalul motor al evolutiei si nu selectia naturala.
Totusi teoria driftului genetic are dificultati majore, deoarece propune ca, in esenta, cele mai multe mutatii se raspandesc la intamplare in populatie. In consecinta, modelele teoretice care au incercat sa simuleze acest proces, pastrand stabilitatea genomului, sunt extrem de complexe matematic si in acelasi timp foarte limitate in aplicabilitate. Daca modelarea geneticii prin selectie naturala are reale probleme, atunci, lucrand doar cu legile hazardului, driftul genetic devine aproape o imposibilitate.
Daca mutatiile neutre sunt fixate in genom doar datorita unor procese la intamplare, asa cum indica teoria neutra, atunci cadenta de fixare a acestor mutatii ar trebui sa fie cat de cat constanta, raportat la perioade lungi de timp. Cadenta aceasta ar putea sa fie tic-tacul unui ,,ceas molecular” pe care sa citim varsta evolutionista a unei specii. Daca pentru doua specii existente se cunoaste ritmul de acumulare al mutatiilor neutre, atunci presupunand ca cele doua specii au un stramos comun si comparand diferentele ,,acumulate in timp” intre genomurile lor, se poate calcula cat timp a trecut de la acest ultim stramos comun al lor, adica de la momentul de la care cele doua genealogii au inceput divergenta.
Pentru a-l folosi, ,,ceasul molecular” trebuie pornit de la o calibrare exterioara: estimarea ritmului de acumulare a mutatiilor neutre pentru fiecare din cele doua specii. Pentru a estima aceasta cadenta pentru o anumita specie, se alege ca punct de referinta o alta specie despre care ,,se stie deja” varsta ultimului stramos comun, pe baza… registrului fosil. In baza acestei varste presupuse ,,cunoscute aprioric”, masurand diferentele dintre genomurile acestora, evolutonistii deduc cadenta de acumulare a mutatiilor neutre pe care o cauta.
De aproape sapte decenii de cand a fast propus, modelul ceasului molecular a fost folosit extensiv in estimarea a diverse varste adanci ale evolutiei, deseori cu o pretinsa autritate si precizie. In realitate insa, chiar si printre biologii evolutionisti, ceasul molecular este recunoscut pentru lipsa lui de consecventa. Aceasta inconsecventa a fost justificata prin presupuse variatii ale ratelor de acumulare a mutatiilor neutre care ar putea fi in functie de specie; in functie de locatia din cadrul genomului luata in calcul; in functie de numarul de membri ai speciei la un moment dat; in functie de durata medie de viata a membrilor; sau chiar in functie de perioada din istoria evolutiva a speciei. Acestea toate constituie practic un veritabil ,,cec in alb” care poate justifica orice varsta. Lucrul acesta i-a facut pe unii biologi evolutioniti sa compare intregul proces cu vechea practica vrajitoreasca ,,cititul in maruntaie”. (Dan Graur, William Martin, “Reading the Entrails of Chickens: Molecular Timescales of Evolution and the Illusion of Precision”, in Trends in Genetics, nr. 20, 2004, pp. 80-86.)
7 – Scandal in jurul ochiului
Ca toate celelalte organe, un ochi de mamifer este de o complexitate ireductibila. El nu poate functiona in lipsa unui sistem motric (muschi), a unui coordonator (nervi), a unui sistem nervos central care sa interpreteze imaginea, a unui sistem fotoreceptor, a unui sistem optic s.a.m.d. Toate aceste subsisteme ale vederii trebuie sa fie prezente in acelasi timp si sa fie functionale si coordonate complet pentru ca functia vederii sa se realizeze.
Din perspectiva evolutionista insa, subsistemele ochiului s-au dezvoltat simultan, atat in ce priveste comp]exitatea componentelor, cat si complexitatea integrarii lor intr-un singur organ unitar, crescand treptat in timp.
Scenariul imaginat ar fi urmatorul: un petic de tesut fotosensibil (dar cum devine un tesut fotosensibil?) poate detecta doar existenta si intensitatea luminii, dar nu si directia din care provine. Urmatorul pas evolutiv ar fi adancirea suprafetei plane a peticului fotosensibil pentru a crea o suprafata concava pentru a da si o oarecare informatie despre directia din care vine lumina. Efectul este cu atat mai puternic, cu cat concavitatea este mai pronuntata, de aceea se presupune ca evolutia va incuraja adancirea tot mai pronuntata pana la formarea unei incinte sferice cu un orificiu ingust prin care intra lurnina. Acest tip de ochi este foarte bun pentru a detecta intensitatea luminii si directia din care vine, dar inca nu poate forma o imagine, asa cum o percepem noi, oamenii, de exemplu. Pentru a forma o imagine, lumina trebuie focalizata printr-o lentila. Aceasta lentila se presupune ca se formeaza in continuare prin modificarea stratului transparent de celule ce protejeaza ochiul: mai intai apare o lentila primitiva, neperformanta, care poate furniza doar imagini in ceata, dar care apoi evolueaza treptat spre o lentila cu o gradatie continua a indicelui de refractie, ce poate produce o imagine clara. In acelasi timp, lentila migreaza spre pozitionarea si dimensiunea optima in ochi pentru a produce o imagine cat mai clara pe retina (stratul fotoreceptor initial). Acesta este modelul standard despre cum se crede ca a putut evolua ochiul si este adevarat ca o serie din formele intermediare descrise in acest proces se regasesc la diverse organisme din natura.
Zoologul suedez Dan E. Nilsson si colega sa Susanne Pelger publicasera deja, din 1994, un studiu foarte influent despre evolutia ochiului pestilor, intitulat ,,O estimare pesimista asupra timpului necesar pentru evolutia unui ochi”. (Dan-E. Nilsson, Susanne Felger, ,,A pessimistic estimate of the time required for an eye to evolve”, in Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, nr. 256, 1994, pp. 53-58.83). Richard Dawkins, in articolul ,,Ochiul intr-o clipita”, dupa ce afirma ca studiul lui Nilsson si Pelger a fost confirmat printr-una sau doua simulari pe computer, conchide:
,,Chiar si in cazul acestor presupuneri restrictive, timpul necesar pentru ca un ochi complex de peste sa evolueze dintr-un petic plat de piele a fost calculat la sub 400.000 de generatii. Presupunand ca durata medie a unei generatii este de un an, asa cum e tipic pentru pestii mici, timpul necesar evolutiei ochiului este mult prea mic pentru a fi remarcat in registrul fosil. Este o clipita din perspectiva timpului geologic.” (Richard Dawkins, ,,The Eye in a Twinkling”, Nature, vol. 368, nr. 6473, 21 apr. 1994, pp. 690-691)
Si iata cat de simplu a aruncat Dawkins argumentul ,,complexitatii ireductibile” peste bord. Numai ca problema acestui scenariu vizeaza nu numai aparitia subita a unei lentile avansate ,,ca in trucul unui magician”, dupa cuvintele lui Dawkins, ci chiar ,,simularea pe calculator” despre care Dawkins vorbeste.
Ei bine, nu a existat nicio simulare pe calculator in toata lucrarea lui Nilsson si Pelger. Si nu doar ca pur si simplu cele doua simulari mentionate de Dawkins nu exista, dar nu exista nicio analiza pe calculator a macar unui singur aspect cat de mic din lucrarea in cauza. Ba chiar mai mult: scenariul prezentat de Nilsson si Felger nu este unul bazat pe mutatii aleatorii libere, ci este un scenariu evolutionist strict imaginar si predefinit.
O analiza atenta a lucrarii celor doi savanti suedezi releva ca secventa evolutiva a formarii ochiului complex este o premisa a acestui model, nu un rezultat, asa cum gresit a propagat Dawkins. Modelul nu confirma in niciun fel evolutia ochiului, ci afirma o premisa ipoteticii ce sa permita doar o estimare a timpului necesar pentru o asemenea posibila evolutie.
Autorii au construit un scenariu de ,,gradualism” in cazul evolutiei ochiului. Iar ,,ca asa s-ar putea intampla” in sens pur teoretic este departe de ,,probabil ca s-a intamplat asa”. Si aici este principala problema a modelului, si anume ca nu face decat sa demonstreze o posibilitate teoretica, dar nici macar nu incearca sa estimeze probabilitatea ca acea posibilitate sa se materializeze.
Cu toate ca ambele mituri au fost amplu documentate si dezmintite de insisi autorii teoriei, refuzul lui Dawkins de a retracta neadevarurile sale il pune intr-o lumina dezonoranta.
Si uite cum o ,,greseala de intelegere” din partea unui biolog renumit a dus la o popularizare complet gresita a acestui studiu, intelegere care persista si azi si este folosita ca un fals argument impotriva teoriei Designului inteligent.
8 – Evolutia si improbabilitatea
Prin 1871, Charles Darwin specula ca viata ar fi aparut cel mai probabil in baltoace caldute care contineau tot felul de compusi de amoniac, saruri fosforice si alti compusi organici unde, sub influenta caldurii, a descarcarilor electrice si a altor factori s-au dezvoltat primele proteine gata sa se acumuleze si sa se lege in structuri tot mai complexe. Intrucat aceste conditii ale pamantului primitiv ar fi fost complet diferite de cele de azi, aceasta este explicatia pentru faptul ca nu se mai produce abiogeneza in prezent. (Francis Darwin, The life and letters of Charles Darwin, including an autobiographical, capitolul 3, John Murray, 1887, Londra, p. 18.)
Aceasta gandire a evoluat, de la ideea unei ,,supe primordiale” de compusi organici la un ocean planetar, numit si ,,oceanul prebiotic”. Teoria a fost pusa la punct in anii 1924-1925 prin munca biochimistului Alexander Oparin si contributiile geneticianului J.B.S. Haldane. In 1952 au aparut primele dovezi experimentale in sprijinul ideilor acesteia. Biochimistii Stanley Miller si Harold Urey au conceput un experiment in care o combinatie de gaze, in principal metan, amoniac si hidrogen, supuse la descarcari electrice si variatii de caldura au produs cantitati masurabile de diversi monomeri. Monomerii sunt ,,caramizile” din care sunt alcatuite proteinele. De retinut ca nici Miller si Urey, si nimeni altcineva de atunci pana astazi, nu au produs nici pe departe ,,viata in eprubeta”. Ceea ce au demonstrat este ca se poate obtine pe cale naturala monomeri si chiar diversi polimeri, structurile ce stau la baza vietii. (Oceanul prebiotic numit “supa primordiala” nu are niciun alt suport in dovezi. In ciuda intinderii lor presupus globale, dovezile geologice lipsesc cu desavarsire.)
Aceste descoperiri l-au impulsionat in 1954 pe laureatul Premiului Nobel, George Wald, sa fie optimist cu referire la aparitia vietii in miliarde de ani:
,,Intr-o perioada atat de indelungata, imposibilul devine posibil, posibilul probabil, iar probabilul aproape sigur. Nu trebuie decat sa asteptam: timpul insusi infaptuieste miracole.” (George Wald, “The origin of life”, in Scientific American, vol. 191, nr. 2, 1954, pp. 45-53)
Impins de curiozitate, savantul evolutionist Hubert Yockey, fizician si informatician la Universitatea California – Berkley, a estimat cam cat timp ar fi necesar pentru aparitia, la intamplare, a unei anumite proteine specifice pe un pamant pe care inca nu a aparut viata. (“Hubert P. Yockey, ,,Self Organization Origin of Life Scenarios and Information Theory”, in Journal of Theoretical Biology, nr. 91, 1981, pp. 14-97.) Pentru aceasta, el a presupus ca acest eveniment s-ar putea produce oriunde si oricand in volumul unui ocean planetar prebiotic deja bine garnisit cu aminoacizi, adica exact scenariul supei primordiale. Calculele sale arata ca ar fi nevoie de cel putin 1023 ani pentru ca hazardul sa produca acea singura si prima proteina pe intregul pamant.
Ce inseamna numarul acesta? Daca e sa ne raportam la cei 4,5 miliarde de ani pe care geologii ii propun ca varsta a pamantului, atunci chiar si acest timp irnens este totusi de 10.000.000.000.000 de ori mai mic decat timpul necesar pentru producerea unei singure proteine specifice prin reactii chimice la intamplare! Mai mult, pentru a forma si cea mai primitiva celula, e nevoie ca enorm de multe astfel de proteine, in forme foarte diverse, sa se adune la un loc si, prin sanasa, sa cada intr-o configuratie care sa fie biologic functionala.
Chiar si acest scenariu ignora complet problemele ridicate de faptul ca proteinele sunt constructii chimice fragile si care au nevoie de medii total opuse: un mediu chimic propice unei anumite proteine poate fi cu usurinta distructiv pentru alte tipuri de proteine. Si toate tipurile sunt necesare concomitent si in acelasi loc pentru a forma o celula.
Estimand acesti factori intr-un fel generos, favorabil teoriei evolutiei, Yockey concluzioneaza ca pentru aparitia spontana a unei singure celule primitive ar fi nevoie de atatea molecule, incat universul intreg ar fi de 1010 000 000 000 mai mic decat ar cere procesul. Numarul solicitat este imens, incat nici nu-l putem exprima printr-o propozitie coerenta.
Un alt savant, biochimistul american Harold J. Morowitz, a calculat ca probabilitatea aparitiei spontane a unei singure celule primitive este de 1 din 105 000 000 000, un numar comparabil cu cel al lui Yockey. (H.,J. Morowitz, Energyflow in biology: Biological organization as a problem in thermal physics, Academic Press, New York, Londra, 1968, p. 67.)
Ca sa iasa din impas, unii astrobiologi au propus o teorie alternativa care eludeaza abiogeneza, si anume ,,panspermia”. Teoria speculeaza ca viata nu ar fi aparut pe Pamant, ci ar fi fost insamantata de undeva din imensitatea universului prin mijloacele oferite de comete, meteoriti sau praf cosmic. Problema acestei teorii este ca universul insusi nu este suficient de mare pentru a aduce improbabilitatile vehiculate intr-un orizont cat de cat imaginabil.
Atunci a aparut o alta teorie compensatoare, si anume ca n-ar exista un singur univers, ci o infinitate de universuri paralele, aparute si ele spontan si la intamplare, fiecare cu propriile legi fizice si constante fundamentale – evident diferite. Aceasta este teoria ,,multiversului”.
Toate aceste probleme de probabilistica ale abiogenezei sunt considerate de comunitatea stiintifica evolutionista ca fiind deocamdata insuficient rezolvate…, dar ca pe viitor se va descoperi ,,cu siguranta” solutia naturalista, indiferent daca prima celula a aparut pe un Pamant norocos sau altundeva, intr-un univers norocos din imaginatul multivers. Intrucat evolutia darwiniana este luata drept ,,fapt”, iar Dumnezeu nu poate fi luat in calcul, atunci trebuie cumva ca, la un moment dat, nonviata sa fi devenit viata. Indiferent care sunt improbabilitatile, din moment ce noi existam, abiogeneza trebuie sa se fi intamplat… Cam asa suna filosofia de baza a evolutionismului.
Gandirea evolutionista priveste abiogeneza nu neparat ca pe o parte a problematicii teoriei evolutiei, ci ca pe acel ,,unic obstacol” care, odata depasit prin aparitia primei celule primitive, permite intregului proces evolutionist sa demareze in tromba, gratie mecanismului ,,selectiei naturale”. Marea problema a selectiei naturale este aceea a entropiei (sau dezordinii) informationale. Este un fapt al fizicii si matematicii ca orice agent aleator care actioneaza constant asupra unui sistem organizat ajunge sa erodeze gradul de organizare al acelui sistem, mai repede sau mai incet, dar niciodata sa il creasca. Este ca si cum am scoate, am adauga sau am inlocui la intamplare piese intr-un calculator si ne-am astepta ca acel calculator, nu doar sa fie in continuare functional, ci sa functioneze chiar mai bine! Iar daca acest exemplu este absurd, de ce ar fi mai putin absurd sa ne asteptam ca mutatii aleatorii sa imbunatateasca un sistem cu mult mai complex decat un calculator?
Un evolutionist ar obiecta ca exemplul cu piesele este gresit, pentru ca teoria evolutiei propune nu un singur calculator, ci un mare numar de calculatoare supuse in acelasi timp actiunilor aleatorii si ca doar acele calculatoare care se intampla sa continue sa functioneze in continuare cu imbunatatiri ar fi cele care ar produce generatia urmatoare de calculatoare. Totusi, probabilitatea ca o schimbare la intamplare sa aduca imbunatatiri sistemului este derizorie, comparativ cu imensa probabilitate ca rnodificarea sa fie distructiva.
Faptul ca genomurile speciilor sunt intr-o conditie asa de buna astazi, pentru evolutionisti este un lucru foarte surprinzator. El indica ori spre posibilitatea ca procesele mutatiilor si selectiei naturale sa nu functioneze asa cum descrie teoria evolutiei; ori spre posibilitatea ca viata pe pamant sa aiba in realitate o varsta foarte tanara (comparativ cu miliardele de ani ale evolutiei). Ori spre amandoua.
(*Material documentar preluat din articole semnate de Florin Ghetu si publicate in revista Semnele timpului)
Ce spune insusi Darwin despre teoria sa ne prezinta pe scurt Herman B. Bouma, fondatorul National Association for Objectivity in Science:
Intr-un articol recent aici, m-am referit la prezentarea mea anulata la conferinta anuala a Asociatiei Nationale de Predare a stiintei. Subiectul meu urma sa fie „Cele mai bune 10 argumente stiintifice impotriva teoriei lui Darwin – conform lui Darwin insusi”. Care sunt primele zece argumente? Hai sa aruncam o privire.
Charles Darwin a luat in serios obiectiile la teoria sa care fusese ridicata de multi dintre cei mai eminenti naturalisti ai vremii sale. In Originea speciilor a analizat in detaliu 37 dintre ele. Darwin a recunoscut ca exista „o multime de dificultati” cu teoria sa si a declarat: „Unele dintre ele sunt atat de serioase incat pana in ziua de azi cu greu pot sa reflectez asupra lor fara sa fiu intr-o oarecare masura esalonat; dar, dupa parerea mea, numarul mai mare este doar aparent, iar cele care sunt reale nu sunt, cred, fatale teoriei.” (pag. 158) (Toate citarile sunt din Charles Darwin, Originea speciilor (New York: NAL Penguin Inc., 1958).)
Pe baza discutiei lui Darwin din Originea speciilor, este rezonabil sa concluzionam ca el a considerat argumentele expuse mai jos ca fiind primele zece argumente stiintifice impotriva teoriei sale. Aceste argumente se refera la mecanismul de evolutie propus de Darwin, si anume, aplicarea selectiei naturale la variatiile produse aleatoriu. (Nota: in ceea ce priveste originea vietii, Darwin a teoretizat in Originea speciilor ca primele forme de viata (cel mult, opt pana la zece forme) au fost produse de Creator. El nu a luat in considerare niciun argument impotriva acestei parti in teoria sa si se pare ca nici una nu au fost ridicate de catre naturalistii din vremea lui, dintre care majoritatea au subscris la o teorie a designului.)
Considerarea atenta de catre Darwin a argumentelor stiintifice impotriva teoriei sale este in concordanta cu speranta sa pentru viitor: „Privire cu incredere catre viitor, — catre naturalistii tineri si in devenire, care vor putea sa priveasca ambele parti ale problemei cu impartialitate.” (pag. 444)
1. Complexitatea ochilor
Darwin afirma: „Sa presupunem ca ochiul, cu toate mijloacele sale inimitabile pentru reglarea focalizarii la diferite distante, pentru a admite diferite cantitati de lumina si pentru corectarea aberatiilor sferice si cromatice, ar fi putut fi format prin selectie naturala, se pare ca e, marturisesc sincer, absurd in cel mai inalt grad.” (pag. 168)
2. Existenta unor organe similare la speciile rude indepartate
Darwin considera ca organele electrice ale speciilor de pesti care sunt rude indepartate si, de asemenea, organele luminoase ale insectelor „apartinand unor familii foarte diferite”. El afirma ca acestea din urma „ofera, in starea noastra actuala de ignoranta, o dificultate aproape exact paralela cu cea a organelor electrice”. (pag. 176)
Darwin admite dificultatea din teoria sa „a unui organ, aparent acelasi, care apare la mai multe specii “rude indepartate”. (pag. 176)
3. Existenta unor organe diferite pentru aceeasi functie la speciile strans inrudite
Darwin considera doua genuri de orhidee, Coryanthes si Catasetum. El explica in detaliu „articolul” ingenios pe care Coryanthes il foloseste pentru polenizare. Apoi se intoarce la Catasetum, care este „strans inrudit” cu Coryanthes si afirma ca constructia florii in Catasetum „este mult diferita, desi serveste aceluiasi scop”. (pag. 180)
Darwin admite ca este obisnuit in intreaga natura ca acelasi scop sa fie castigat prin cele mai diversificate mijloace, „chiar uneori in cazul fiintelor strans inrudite”. (pag. 178)
4. Parti neimportante
Darwin afirma: „Uneori am simtit o mare dificultate in a intelege originea sau formarea unor parti neimportante; aproape la fel de grozav, desi de un fel foarte diferit, ca in cazul organelor cele mai perfecte si complexe.” (p. 181) El mentioneaza coada girafei ca exemplu de parte cu o importanta aparent mica. El afirma ca arata ca „un plici pentru muste construit artificial” si „[pare] la inceput incredibil ca acesta ar fi putut fi adaptat scopului actual prin mici modificari succesive, fiecare din ce in ce mai potrivite, pentru un obiect atat de neinsemnat ca cel ce alunga mustele.” (pag. 181)
5. Instincte complexe
Darwin recunoaste: „Multe instincte sunt atat de minunate incat dezvoltarea lor probabil ca va parea cititorului o dificultate suficienta pentru a-mi rasturna intreaga teorie.” (pag. 228)
Darwin afirma: „El trebuie sa fie un om plictisitor care poate examina structura rafinata a unui [fagure], atat de frumos adaptat la finalul sau, fara admiratie entuziasta. Auzim de la matematicieni ca albinele au rezolvat practic o problema neconditionata si si-au facut celulele forma potrivita pentru a contine cea mai mare cantitate posibila de miere, cu cel mai mic consum posibil de ceara pretioasa in constructia lor. S-a remarcat ca unui muncitor priceput… i-ar fi foarte greu sa faca celule de ceara de forma adevarata, desi acest lucru este realizat de o multime de albine care lucreaza intr-un stup intunecat.” (pag. 242-243)
6 Furnicile neutre si diferitele lor caste
In ceea ce priveste furnicile neutre, Darwin afirma ca este „o dificultate speciala, care la inceput mi s-a parut insurmontabila si de fapt fatala pentru intreaga teorie… deoarece acesti neutri difera adesea mult in instinct si ca structura atat de la masculi, cat si de la femelele fertile, … totusi, din cauza sterilitatii, nu isi pot propaga soiul.” (pag. 250)
Darwin continua sa afirme: „Dar nu am atins inca punctul culminant al dificultatii; si anume faptul ca neutrii mai multor furnici difera nu numai de femelele si masculii fertili, ci si intre ele, uneori intr-un grad aproape incredibil, si sunt astfel impartiti in doua sau chiar trei caste.” (p. 253) El recunoaste: „Se va crede intr-adevar ca am o incredere coplesitoare in principiul selectiei naturale, atunci cand nu admit ca fapte atat de minunate si bine stabilite anihileaza deodata teoria.” (pag. 253)
7. Ochii pestelui plat
In timpul tineretii sale timpurii, corpul pestelui plat este simetric, cu cate un ochi pe fiecare parte. Cu toate acestea, pe masura ce corpul se maturizeaza, un ochi „incepe sa alunece incet in jurul capului” spre cealalta parte. (pp. 209-210) Acest lucru este benefic deoarece pestele plat adult isi petrece cea mai mare parte a timpului intins pe o parte pe fundul oceanului.
Darwin este de acord ca teoria sa a selectiei naturale nu poate explica aceasta caracteristica. El afirma ca „poate fi atribuita obiceiului, fara indoiala benefic pentru individ si specie, de a se stradui sa priveasca in sus cu ambii ochi, in timp ce se odihneste pe o parte in jos”. (p. 211) Astfel, „poate fi atribuita aproape in intregime utilizarii continue, impreuna cu mostenirea”. (pag. 222-223)
8. Absenta formelor de tranzitie in registru fosil
In ceea ce priveste absenta formelor de tranzitie in registru fosilel, Darwin afirma ca, conform teoriei sale, „… intrucat acest proces de exterminare a actionat la o scara enorma, la fel si numarul de soiuri intermediare, care au existat anterior, trebuie sa fie cu adevarat enorm. Atunci de ce nu fiecare formatiune geologica si fiecare strat nu este plina de astfel de legaturi intermediare? Geologia cu siguranta nu dezvaluie niciun astfel de lant organic fin gradat; si aceasta este, probabil, cea mai evidenta si serioasa obiectie care poate fi indemnata impotriva teoriei.” (p. 287)
Darwin admite ca „desi gasim multe legaturi – nu gasim soiuri interminabile, care sa conecteze impreuna toate formele disparute si existente prin cele mai fine trepte gradate.” (pag. 335-336) El afirma: „Toti vor admite ca inregistrarea geologica este imperfecta; dar ca este imperfect in masura ceruta de teoria noastra, putini vor fi inclinati sa admita.” (p. 431) El recunoaste, de asemenea, „Cel care respinge aceasta viziune asupra imperfectiunii inregistrarii geologice, va respinge pe buna dreptate intreaga teorie”. (pag. 336)
9. Absenta formelor de tranzitie chiar si in cadrul unor formatiuni geologice particulare
In ceea ce priveste absenta formelor de tranzitie chiar si in cadrul unor formatiuni geologice particulare, Darwin afirma: „[Nu se poate pune la indoiala ca inregistrarea geologica, privita ca un intreg, este extrem de imperfecta; dar daca ne limitam atentia la o anumita formatiune, devine mult mai dificil de inteles de ce nu gasim acolo varietati strans gradate intre speciile inrudite care au trait la inceputul si la sfarsitul ei.” (pag. 298) El marturiseste: „Dar nu pretind ca ar fi trebuit sa banuiesc vreodata cat de slaba a fost inregistrarea in sectiunile geologice cel mai bine conservate, daca absenta nenumaratelor legaturi de tranzitie intre speciile care traiau la inceputul si inchiderea fiecarei formatiuni nu ar fi apasat atat de greu pe teoria mea.” (pag. 304-305)
10. Aparitia brusca a noilor forme de viata
Darwin afirma: „Modul in care grupuri intregi de specii apar brusc in anumite formatiuni, a fost subliniat de mai multi paleontologi – de exemplu, de Agassiz, Pictet si Sedgwick – ca o obiectie fatala la credinta in transmutarea speciilor. ” (pag. 305)
El continua sa afirme: „Exista o alta dificultate implicita, care este mult mai grava. Fac aluzie la felul in care speciile apartinand mai multor diviziuni principale ale regnului animal apar brusc in cele mai joase roci fosifere cunoscute”, adica straturile cambriene. (p. 308) „La intrebarea de ce nu gasim depozite fosifere bogate… inainte de sistemul cambrian, nu pot da un raspuns satisfacator.” (p. 309) Darwin concluzioneaza: „Cazul in prezent trebuie sa ramana inexplicabil; si poate fi cu adevarat subliniat ca un argument valid impotriva opiniilor prezentate aici.” (pag. 310)
A fost Potopul biblic adevarat?
Ce au in comun Inscriptia Mormantului lui Darius cel Mare si Geneza 10?
Mormantul lui Darius cel Mare (sau Darius I) este unul dintre cele patru morminte ale regilor Ahemenizi de la situl istoric Naqsh-e Rostam, situat la aproximativ 12 kilometri (7,5 mi) nord-vest de Persepolis, in Iran. O inscriptie a lui Darius I, datand din 490 i.Hr. apare in coltul din stanga sus al fatadei mormantului sau si mentioneaza cuceririle sale, precum si diversele sale realizari. Inscriptia ofera si o lista cu toate popoarele cucerite de Darius. Fiecare dintre aceste civilizatii antice poate fi urmarita inapoi in istorie la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham si Iafet, sotiile lor si urmasii lor apropiati, asa cum sunt enumerati in Geneza 10. Acestea sunt nume reale in istoria reala. Darius 1 nu a fost o figura mitologica si nici natiunile pe care le-a cucerit, sugerand ca cei opt oameni care au iesit din arca si urmasii lor apropiati enumerati in Geneza 10 au fost, de asemenea, figuri istorice reale. Povestea lui Noah NU este un mit. Va prezint in continare o traducere a unei portiuni importante din Inscriptia Mormantului Darius. Prezint, de asemenea, lista natiunilor si conexiunea lor corespunzatoare cu Geneza 10 (cu litere mari)… “Eu sunt Darius, marele rege, regele regilor, regele tarilor care cuprind tot felul de oameni, rege pe acest pamant mare, in lung si-n lat, fiu al lui Hystaspes, un Ahemenid, un persan, fiul unui persan, un arian, avand descendenta ariana. ” (“ARYAN” contine radacina numelui modern “Iran”) „Regele Darius spune: Prin favoarea Ahuramazdei (Zoroastrianul „Domnul intelepciunii”) acestea sunt tarile pe care le-am luat in afara Persiei; eu le-am stapanit; ele mi-au adus tribut; au facut ceea ce li s-a spus de mine; au tinut legea Mea ferm: Media – (de la MADAI – fiul lui JAPETH), Elam – (de la ELAM – fiul lui SHEM), Parthia – (din MAGOG – fiul lui JAPETH), Aria – (din MAGOG – fiul lui JAPHETH), Bactria – (din GETHER – fiul lui ARAM – fiul lui SHEM), Sogdia – (din MAGOG – fiul lui JAPETH), Chorasmie – (din MAGOG – fiul lui JAPETH), Drangiana – Arachosia – Sattagydia – Gandhara [Gadara] – India [Hidus] – (din JOKTAN – fiul lui EBER – fiul lui SELAH – fiul lui ARFAXAD – fiul lui SHEM). Scitii bautori de haoma, scitii cu capace ascutite, scitii de peste mare [Saka] – (de la MAGOG fiul lui JAPETH), Babilonia – (din NIMROD – fiul lui CUSH – fiul lui HAM), Asiria (din ASHER – fiul lui SHEM), Arabia (din ARPHAXAD – fiul lui SHEM), Egipt (din MIZRAIM – fiul lui HAM), Armenia – (din HUL – fiul lui ARAM – fiul lui SHEM), Cappadocia (din MESECH – fiul lui IAPETA), Lydia – (din LUD fiul lui SHEM), grecii, grecii purtatori de petasos [persan – Yauna] – (din JAVAN fiul lui JAPHETH), Tracia (din TIRAS – fiul lui JAPETH), Libieni – (din PUT fiul lui HAM), Nubienii – (din CUSH – fiul lui HAM).
Implicatii:
-
Fiecare trib, natiune, popor si limba isi poate urmari descendenta de-a lungul istoriei pana la cei opt oameni care au supravietuit inundatiei globale. Aceasta istorie este coroborata de arheologie, genealogii, lingvistica, antropologie si cercetari genetice.
-
inregistrarile genealogice indica faptul ca Noe si familia sa apropiata au iesit din arca acum 4.000+ ani.
-
Daca nu un potop global a provocat disparitia aproape a intregii vieti omenesti de pe pamant, atunci ce alta explicatie este plauzibila ca fiecare natiune isi poate urmari radacinile pana la doar 70 de nume enumerate in Geneza 10? Unde erau toti ceilalti stramosi?
-
Potopul global din zilele lui Noe este cheia datarii cu acuratete a varstei pamantului. in acest caz, coloana geologica nu poate avea 100 de milioane de ani vechime, iar bucatile rupte de fosile ingropate in acele straturi trebuie sa fie rezultatul catastrofei care a avut loc acum 4.000+ ani.
Inainte de a aduce in discutie registrul fosil trebuie sa prezint cateva opinii ale Dr. Ron Neller (plus cateva linkuri catre unele articole si un videoclip).
[Marele Canion]
Raul Colorado este o forma interesanta de teren. Pretins ca s-a format de-a lungul a milioane de ani, ii lipsesc unele caracteristici asteptate, precum o delta a raului mai mare. Baza raului se afla la aproximativ 2.800 picioare deasupra nivelului marii, iar varfurile superioare ale canionului pot ajunge la peste 8.000 picioare. Raurile nu curg la deal, mai ales nu la 4.500+ picioare. Straturile sedimentare reprezinta, de asemenea, o problema, par sa lipseasca eroziunea si bioturbarea necesare asteptate cu straturi naturale de sedimente. Daca fiecare strat a durat ani de zile sa se intinda, ar trebui sa ne asteptam sa vedem dovezi de eroziune din timpul expus mediului inconjurator. Ar trebui sa ne asteptam si sa gasim vizuini de la animale si sisteme radacinoase, aceasta se numeste bioturbare si poate incepe in cateva zile de la expunerea straturilor. Deci, daca aceste straturi sedimentare at fi atat de vechi, ar trebui sa ne asteptam sa gasim asa ceva, dar nu e asa. Unele straturi sunt indoite, chiar si la 90 de grade – acestea nu s-au putut forma daca straturile de roca ar fi fost vechi de milioane de ani si deja intarite. Aceste curbe s-au format cand erau inca umede si maleabile. Rezulta ca straturile sedimentare nu au fost asezate incet de-a lungul a milioane de ani, ci mai degraba ca au fost depuse foarte repede, sub multa presiune, si prin sedimente care transporta apa. Exact ca in cazul unei inundatii catastrofale.
[Platou]
Platourile sunt o formatiune naturala de teren care prezinta un varf destul de uniform si plat, cu defileuri si vai disecand marginile, si pot fi mii de mile patrate. Sunt foarte frecvente, 75% din teren este acoperit de straturi sedimentare, iar 40% din acestea sunt platouri. Daca platourile inalte at fi fost formate intr-un proces de milioane de ani, atunci acestea ar trebui sa prezinte suprafete inegale, fara legatura din eroziunea necesara in timp. In schimb, unele straturi sunt chiar inclinate, prezentand sedimente tari langa sedimente moi. Platourile sunt formate din sedimente de inundatii, unele platouri putand acoperi zece mii de kilometri patrati, ceea ce sustine un potop global. Blaturile plate se erodeaza in timpul etapelor de retragere ale apelor de inundatie, motiv pentru care se gasesc platouri deasupra altor platouri. Cand sunt stivuite, partea de sus este mai disecata decat partea de jos, acestea reprezentand dovezi de scurgere.
[Gap-uri de apa]
Golurile de apa sunt rauri care taie lanturile muntoase, adesea nepotrivite in comparatie cu dimensiunile vaii. Unele rauri Water Gap trec prin mai multe lanturi muntoase simultan, iar aceste lanturi sunt adesea inclinate si la diferite altitudini (asta ar indica un rau mic care sa curga in jurul lor, nu prin ele), dar aceste rauri trec pur si simplu prin ele. Fluxurile mici nu se comporta asa. Apele unei inundatii la scara larga ar sculpta muntii; rezultand rauri nepotrivite, cheiuri mici si mici delte lasate in urma. Aceste ape sunt gasite in intreaga lume si sprijina o inundatie la nivel global.
[Rauri inactive]
Raurile subfit sunt rauri pur si simplu prea mici pentru a fi responsabile pentru forma de teren pe care “au facut-o”. Majoritatea raurilor din intreaga lume sunt inregistrate ca fiind inapte. Cand se calculeaza debitul care este capabil sa taie dimensiunile vaii, acestea sunt adesea de 50 pana la 60 de ori mai mari decat fluviul curent. Cele mai mari recorduri de inundatii pe care le avem sunt cu 40% mai mult decat fluxul existent, nu de 50 de ori mai mari decat al intregului flux curent, potrivindu-se cu o scurgerile de la o inundatie globala. Dar ghetarii, ar putea ei sa sculpteze aceste formatiuni pentru scurgeri mici, pentru a le umple mai tarziu? In era glaciara, gheata nu a acoperit intreg Pamantul, a atins doar parti din Siberia, parti ale Angliei si parti ale Europei, abia a atins Australia. Astfel, argumentul potrivit caruia aceste rauri nepotrivite au fost cauzate de miscarile ghetarilor este foarte slab deoarece aceste rauri se gasesc in intreaga lume, inclusiv in afara regiunilor active de ghetari.
Articole:
https://creation.com/do-rivers-erode-through-mountains
https://creation.com/geomorphology-provides-evidence-for-global-flood
https://creation.com/flat-gaps
Video:
https://www.youtube.com/watch?v=-FxhF6HREEw&t=0s
Mesajul fosilelor
Golurile regulate si sistematice in registrul fosilelor sunt incompatibile cu modelul evolutionist al istoriei pamantului. Care este de fapt mesajul fosilelor? Cum si cand s-au format imensele straturi de roci sedimentare care contin aceste fosile? Adica, au fost oare fosilele, rocile si alte elemente ale crustei pamantului formate incet, de-alungul unor perioade enorme de timp, prin aceleasi procese care actioneaza acum pe pamant? Ideea aceasta se numeste uniformism. Sau este mai probabil ca multe sau cele mai multe dintre aceste depozite au fost formate rapid intr-o perioada relativ scurta de timp? Ideea aceasta se numeste catastrofism, ea sustinand potopul universal. Modelul evolutionist este de obicei asociat cu uniformismul si modelul creationist cu catastrofismul. Aceasta asociere nu exclude posibilitatea ca unele catastrofe locale sa fi avut loc in cadrul larg al uniformismului evolutionist si ea nu sugereaza nici ca modelul creationist catastrofist respinge operatia uniforma normala a legilor naturale si a proceselor naturale de-a lungul celei mai mari parti a istoriei pamantului. Creationistii cred intr-un uniformism general ca o dovada a mentinerii providentiale de catre Creator a legilor pe care El le-a creat la inceput. Pe de alta parte, anumiti catastrofisti neaga in realitate existenta unui Creator, atribuind cataclismele din trecut unor cauze pur naturale. Modelul evolutionist este legat fundamental de uniformism, el presupunand ca legile si procesele naturale actuale sunt suficiente pentru a explica originea si dezvoltarea tuturor lucrurilor (“prezentul este cheia pentru trecut”). Modelul creationist isi centreaza explicatia istoriei trecute atat in jurul unei perioade de procese speciale constructive cat si in jurul unei perioade de procese speciale distructive, ambele operand in moduri si ritmuri care nu se pot compara cu procesele prezente.
Uniformism sau catastrofism in geologie?
1. Uniformismul contrazice datele reale
„Uniformismul conventional, sau „gradualismul”, este fara doar si poate contrazis de toate datele sedimentare postcambriene si de istoriile geotectonice carora aceste sedimente le sunt cronica.”
2. Multe evenimente neobisnuite au afectat, in realitate, straturile
Nu numai ca nu exista nici un tip de formatie geologica care n-ar putea fi explicata printr-o formare rapida, ci si ca exista in realitate o mare multime de astfel de formatii care pot fi explicate numai in modul acesta. „Perioada imensa de timp” nu este cu nici un chip ceruta de faptele reale ale straturilor geologice.
Mentionam urmatoarele fapte documentate:
1. Fosilele sunt mijloacele prin care se atribuie rocilor o anumita varsta geologica
„Singura scara cronometrica aplicabila in istoria geologiei pentru clasificarea stratigrafica a rocilor si pentru datarea evenimentelor geologice este furnizata de catre fosile.” „In fiecare strat sedimentar anumite fosile par sa existe din abundenta: aceste fosile sunt cunoscute ca „fosile index.” Daca intr-o formatie stranie se descopera o fosila index, este usor sa datezi acel strat particular de roca si sa-l corelezi cu alte denudari din tinuturi indepartate continand aceleasi specii.”„Asadar se pare ca singurele indicii geocronologice rationale care sunt disponibile astazi sunt fondate biostratigrafic, adica, biocronologic.”
2. Evolutia ca si presupunere este baza pe care fosilele sunt folosite la datarea rocilor
3. Fosilele pe de alta parte, sunt folosite ca dovada principala a evolutiei
„Cea mai importanta dovada pentru teoria evolutiei este cea obtinuta din studiul paleontologiei. „Cu toate ca studiul comparativ al plantelor si al animalelor vii poate furniza argumente circumstantiale convingatoare, fosilele ofera singura dovada documentara istorica despre faptul ca viata a evoluat de la forme mai simple catre forme tot mai complexe.” Astfel, cu toate ca s-a interpretat ca registrul fosil ne vorbeste despre evolutie, registrul insusi se baza pe presupunerea evolutiei. Mesajul este pur si simplu o tautologie. Fosilele vorbesc despre evolutie pentru ca ele au fost facute sa vorbeasca despre evolutie. Mai mult, faptul ca in registrul fosil exista o prevalenta universala a verigilor lipsa in locul unor forme tranzitionale, arata ca pana si acest mesaj nu este decat o prezentare scheletica, fara nici o substanta. Si acum, in cele din urma, incepem sa recunoastem mesajul real al fosilelor. Pozitionarea relativa a straturilor fosilifere depinde strict de procesul sedimentar si de alte procese care le-au depozitat. Important fiind daca aceste straturi au fost depozitate rapid si masiv sau incet si sporadic. Iar insasi existenta fosilelor vorbeste necesarmente despre rapiditatea formarii, fosilele nefiind produse printr-o depozitare de sedimente inceata si uniforma. „Pentru a se fosiliza, o planta sau un animal trebuie de regula sa aiba parti tari, cum ar fi osul, scoica sau lemnul. Ele trebuie sa fie ingropate rapid pentru a se preveni descompunerea lor si trebuie sa ramana nederanjate in tot decursul lungilor procese.” Exista mai multe moduri in care pot fi produse si pastrate fosilele. In fiecare caz ele trebuie formate rapid, caci altfel fortele eroziunii, descompunerea bacteriala, intemperiile vremii, sau alte procese de dezintegrare le vor distruge inainte ca procesul de fosilizare sa fie complet. Procesele principale de formare a fosilelor sunt:
1) prezervarea oaselor si a partilor moi prin durificare (ingropare compacta);
2) formarea de mulaje sau matrite;
3) pietrificarea;
4) cimentarea urmei sau a altor imprimari;
5) inghetarea;
6) carbonizarea (de exemplu, carbunele).
Cu toate ca unii si-au imaginat fosilizarea ca un proces lung produs prin aplicarea treptata a caldurii, a presiunii, a unor reactii chimice etc, este evident faptul ca reala formare a fosilelor potentiale cere, de la bun inceput, inainte ca alte procese sa poata actiona asupra lor, o ingropare rapida si compacta a organismelor respective si aceasta necesita catastrofism.
Daca cineva se indoieste de aceasta, sa incerce sa se gandeasca la locuri unde se formeaza astazi fosile prin procese uniforme (de exemplu, la uriasele straturi de heringi fosilizate in California, in sisturi argiloase din miocen). „Numarul fosilelor poate fi atit de mare incat sa sugereze conditii anormale, probabil o anumita catastrofa. Un astfel de exemplu a fost cel din California descris de D. S. Jordan, si care dateaza din miocen (un numar enorm de heringi Xyne grex au fost gasiti sub forma de strat plan in „marna Monterey”). Jordan a apreciat ca mai mult de un miliard de pesti, lungi intre 15-20 cm., au murit pe o suprafata de 10 Km2 de fund de golf. Moartea catastrofica in mare, pe o scara comparabila, se intampla astazi, in multe cazuri datorita aparitiei „apei rosii.” Autorul, insa, nu observa ca, in timp ce „fluxul rosu” poate omori un mare numar de pesti, el nu produce pesti fosili. Pestii putrezesc la tarm sau sunt mancati de pasari sau de alte animale care se hranesc cu hoituri si nu devin fosili.
Si ce putem spune despre marile straturi de oase de dinozauri gasite practic pe toate continentele? Dr. Edwin Colbert este probabil cea mai mare autoritate in studiul dinozaurilor si urmatoarele sunt citate tipice din scrierile sale:
1. In New Mexico
„Cand stratul a fost dat la iveala (muncitorii au facut o taietura mare in marginea dealului) el a scos la iveala unul dintre cele mai remarcabile cimitire de dinozauri in care erau literalmente zeci de schelete unul peste altul si incalcite unele intr-altele. S-ar parea ca o anumita catastrofa i-a surprins pe acesti dinozauri, asa incat ei au murit toti impreuna si au fost ingropati toti impreuna.”
2. In Wyoming
„La locul acesta vanatorii de fosile au gasit o margine de deal literalmente acoperita cu mari fragmente de oase de dinozaur… Pe scurt, o veritabila mina de oase de dinozauri… Concentratia de fosile era remarcabila; erau ingramadite ca bustenii la un zagaz.”
3. In Alberta
„Nenumarate oase si multe schelete de dinozaur foarte bine pastrate si alte reptile asociate au fost escavate din aceste regiuni nefertile, in special dintr-o portiune de 15 mile de la rau pana la rasarit de Steveville, o portiune care este un veritabil cimitir de dinozauri.”
4. In Belgia
Astfel se putea vedea ca cimitirul de oase fosile era evident de proportii gigantice, remarcabil in special datorita extinderii lui verticale prin mai mult de 30 de metri de roca.”
Cimitire similare de dinozauri au fost gasite pe fiecare continent, pe tot pamantul. Uniformismul este provocat sa arate daca astfel de fenomene se mai petrec undeva in lume, in zilele noastre. Exista, de asemenea, straturi de ramasite fosile mamifere (de exemplu, straturile de elefanti din Siberia, straturile de hipopotami din Sicilia etc), mari straturi de amfibii (de exemplu, masele de amfibii disparute in straturile din permian, din Texas etc), enorme straturi de plante fosile (de exemplu straturile de carbuni), si asa mai departe. Practic toate speciile de organisme care traiesc in prezent au fost gasite si in lumea fosila, de cele mai multe ori sub forma de cimitire fosile, continand un mare numar de fosile. Dar cele mai mari depozite de fosile sunt cele de nevertebrate marine. Acestea sunt cele care au furnizat numarul cel mai mare de „fosile index” pentru datarea geologica. Multe animale de felul acesta traiesc, desigur, in oceanele actuale, si scoicile lor si alte ramasite ale lor sunt produse astazi in mare abundenta. La prima vedere, am presupune ca ramasitele acestor organisme, cazand continuu pe fundul marii si amestecandu-se cu sedimentele de acolo, devin treptat fosile. Dovada in privinta aceasta, insa, este greu de gasit. Sedimentele de pe fundul oceanului sunt inca sedimente moi, nu roca solida. Scoici de mare se gasesc din abundenta de-alungul malului marii, dar acestea nu pot fi clasate niciodata ca formatii de roci marine purtatoare de scoici fosilizate. Se pare ca aceste roci s-au produs in trecut printr-un anumit proces de pietrificare rapida pe care nu-l mai vedem petrecandu-se astazi.
Roci purtatoare de fosile continand astfel de nevertebrate se gasesc pretutindeni in lume, ele contin fosile in numar foarte mare si totusi este foarte dificil, daca nu chiar imposibil, sa gasesti astfel de roci in proces de formare astazi. Ocazional se gasesc roci fosilifere in care procesul de ingropare si de pietrificare a fost atat de rapid incat chiar si partile moi ale animalelor au fost pastrate. „Descoperirea unor parti moi ale unor fosile din Paleozoic este un eveniment foarte rar. In timpul unei indelungate cercetari cu raze X a fosilelor devoniene din faimoasele localitati Bun-denbach (Devonianul inferior si mijlociu, Germania de Vest), au fost descoperite multe placi brute de ardezie in care erau pastrate parti moi si structuri extrem de fine ale fosilelor incrustate acolo.” Aceste fosile (trilobiti etc.,) sunt unele dintre cele mai importante nevertebrate marine probabil disparute, folosite pentru a data straturile vechi, care in cazul acesta in mod uimitor, se presupune ca au o varsta de 300 de milioane de ani. Ar fi mai usor de dat si alte exemple de roci purtatoare de fosile din toate epocile si din toate partile lumii, roci care, sa se poata forma, trebuie sa o fi facut foarte repede. Insasi existenta fosilelor, in special in mare numar, este o dovada ca a avut loc un cataclism, cel putin pe scara locala. Dar, de vreme ce straturile purtatoare de fosile sunt gasite pretutindeni, ele formand intreaga „coloana geologica”, rezulta ca exista dovada ca a avut loc un cataclism pretutindeni.
„Nu mai este necesar sa ne scuzam cu saracia registrului fosilelor. In anumite privinte, el a devenit inimaginabil de vast. Si descoperirile depasesc capacitatea noastra de a le integra.” Astfel, fosilele fac clar dovada unei ingropari rapide si prin urmare, a catastrofismului. Evolutionismul este fortat sa incorporeze cel putin catastrofele locale in schema sa fundamentala de uniformism pentru a putea explica datele.
Formarea rapida a depozitelor geologice
Procesele geologice actuale, actionand in acelasi ritm ca astazi, nu pot explica evenimentele geologice ale trecutului. Prezentul, asadar, nu este cheia pentru trecut. Ganditi-va mai intai la principalele tipuri de roci aflate in crusta pamantului si la modul in care s-au format ele.
1. Rocile eruptive
In mod vadit, rocile eruptive (granituri, bazalturi, etc) au fost formate rapid. Ele au fost formate prin impingerea spre suprafata a magmelor (roci incalzite pana la starea lichida) din adancul mantiei pamantului, sub crusta. Cand magmele s-au racit, fie ca intruzive, sub suprafata, sau ca extruzive, la suprafata, ele au devenit rocile solide cu care suntem noi familiari. Magmele nu raman lichide multa vreme dupa ce ajung in crusta relativ rece a pamantului, asa ca este clar ca aceste roci s-au format rapid. Fiecare formatie eruptiva (inclusiv batolitii si lacolitii gigantici, cat si filonurile etc.) trebuie deci sa se fi format rapid de indata ce materialul a iesit din mantie. Nici chiar vulcanologia moderna nu este in stare sa explice structuri ca acestea.
2. Roci metamorfice
Procesul metamorfismului, prin care rocile sedimentare se transforma in roci metaformice (de exemplu, calcarul in marmora etc.) este foarte putin inteles, datorita motivului evident ca el nu mai are loc astazi. Unii geologi atribuie chiar anumite granituri unui presupus proces metamorfic numit „granitizare”, care transforma roci sedimentare in granituri aparente. In orice caz, in metamorfism trebuie sa fie implicate calduri si presiuni enorme si acestea presupun conditii anormale, cel putin in comparatie cu procesele moderne de formare a sedimentelor.
3. Roci sedimentare
Rocile sedimentare sunt cele mai importante din punctul de vedere al geologiei istorice, nu numai pentru ca ele acopera cea mai mare parte a suprafetei pamantului, ci si pentru ca ele contin fosile. Se presupune ca acestor roci sedimentare, in special, li se aplica uniformismul, deoarece noi putem sa observam cu usurinta procese sedimentare actuale in actiune si apoi, prin presupunere, sa le extrapolam in trecut pentru a explica rocile sedimentare. Problema este ca aceasta extrapolare nu da rezultate. Exista desigur multe tipuri de roci sedimentare. Cele mai importante dintre ele vor fi discutate mai jos.
4. Gresii
Gresiile au fost candva niste nisipuri transportate si apoi depozitate de ape curgatoare. Nisipurile, desigur, sunt transportate si depozitate si astazi de-a lungul raurilor si plajelor prin actiune hidraulica, dar ele nu devin gresii decat in conditii neobisnuite. Prima cerinta este prezenta unui agent de cimentare, care, la randul lui, pretinde o precedenta eroziune si dizolvare a unor materiale care contin astfel de chimicale. Daca un astfel de agent cimentator ar fi disponibil inca, transformarea nisipului in gresie ar fi realizata in caiteva ore (de exemplu, producerea unui trotuar de ciment), si nu ar cere un milion de ani pentru compactare. Mai mult, este semnificativ sa observam ca formatiile de gresie acopera regiuni vaste. De exemplu, asa numita „gresie Sf. Petru” si formatiile ei inrudite acopera practic intreaga arie a Statelor Unite, din California in Vermont si din Canada in Tennessee. Nimic de felul acesta nu se mai formeaza astazi si se pare ca numai un potop continental ar putea sa o realizeze.
5. Marne
Rocile care s-au format din particule mici ca namolul si argila se numesc marne sau sisturi argiloase. Ele sunt foarte extinse in coloana geologica si sunt adesea foarte bogate in fosile. Ca si gresia, ele cer prezenta unui gen de ciment ca sa devina roca. Tot ca si gresia, ele se gasesc adesea raspandite in straturi continue peste regiuni intinse, mult prea mari pentru a putea fi considerate un depozit normal de delta sau de lac. In cele mai multe cazuri ele trebuie sa fi fost formate printr-o transportare masiva de mal dintr-o sursa indepartata necunoscuta, tinute in suspensie de apele turbulente, apoi depuse peste vaste regiuni, atunci cand apele s-au oprit si s-au linistit. Pe linie verticala, marnele se gasesc adeseori deasupra gresiilor asa cum este de asteptat in depunere hidraulica. O masa de apa continand si transportand particule de diferite marimi va tinde sa depoziteze mai intai pietrisul (conglomerate), apoi nisipul si apoi namolul. Substantele chimice din solutie vor tinde sa fie depozitate ultimele. Acest tip de ordine este gasit adesea in regiuni vaste.
6. Conglomerate
Amestecul cimentat de pietris si bolovani, cu infiltratii de nisipuri si pietricele, se numeste conglomerat. Este evident ca transportarea hidraulica a unui astfel de sediment necesita curenti foarte puternici cu viteze foarte mari, de fapt nimic mai putin decat conditii de potop.
Astfel, cand paturi de roci conglomerate se gasesc peste regiuni vaste, ele nu pot fi explicate decat printr-un potop care cuprinde regiuni foarte intinse. Si astfel de fenomene nu sunt deloc rare in coloana geologica. Conglomeratul Shinarump din platoul Colorado, de exemplu, se intinde pe o suprafata de 200.000 km2. Nimic de felul acesta nu se formeaza astazi, asa cum ar cere-o uniformismul. Exista chiar dovada unei paturi de conglomerat din miocen acoperind o suprafata din Alberta pana in New Mexico si din Utah pana in Kansas, continand bolovani de granit si calcar intr-o masa de namol.”
7. Calcare si dolomite
Calcarele sunt sedimente chimice compuse in principal din carbonat de calciu (CaCO3) iar dolomitele sunt compuse in principal din magnezit, CaMg(CO3)2- Cele doua sunt astfel oarecum similare, cu deosebirea ca in dolomit se afla elementul magneziu. Multe organisme oceanice secreta calcit si aragonit, ambele fiind, din punct de vedere chimic, carbonat de calciu, astfel ca aceste materiale apar frecvent in sedimentele moderne. Calcitul este un agent cimentator eficace, asa incat se pare ca rocile de calcar s-ar putea forma astazi, incluzand posibil scoici si alte ramasite organice ca fosile. Un exemplu specific ar fi recifele de corali crescatoare. Pe de alta parte, exista in coloana geologica multe calcare masive care se intind pe o zona vasta si se caracterizeaza printr-o asemenea uniformitate incat nu pot fi explicate pe baza unor paralele moderne. Ele nu pot fi explicate altfel decat printr-o masiva precipitare in solutie, in ape bogate in substante chimice, cand conditiile de pH, temperatura etc, s-au schimbat brusc. Fenomenul acesta este explicabil doar in contextul unui cataclism hidraulic.
Rocile dolomitice sunt si mai greu de explicat pe principii uniformiste, datorita faptului ca sedimente de dolomite nu se produc astazi. Un manual standard de stratigrafie spune: „Cu toate ca dolomita nu este de loc rara intre rocile sedimentare ale registrului geologic, originea ei este inca nesigura. Probabil ca motivul principal pentru care nu ii cunoastem precis originea este ca, spre deosebire de celelalte tipuri majore de sedimente, despre dolomita nu stim daca se mai formeaza si astazi undeva, si prin urmare “prezentul nu poate servi drept cheie pentru trecut.” Dolomitele sunt adeseori asociate cu calcarele, dar sunt clar deosebite de acestea. Iarasi se pare ca numai precipitarea directa din apele bogate in magneziu ale potopului le poate explica.
8. Sistul silicios
Sistul silicios este o roca sedimentara compusa in principal din silice (S1O2). Uniformismul falimenteaza din nou, deoarece astazi nu se formeaza niciun sist silicios stratificat. Cele mai de seama autoritati in materie le explica pe baza precipitarii din apele purtatoare de silice. „Originea sisturilor silicioase stratificate este un subiect foarte controversat… Cei mai multi cercetatori ai sisturilor silicioase stratificate le considera in primul rand ca precipitate primare dintr-un gel de silice.” Astfel de procese nu au loc astazi, si evident ar necesita o anumita revarsare vulcanica catastrofica, urmata de un imens potop ca sa distribuie materialele pe o suprafata vasta.
9. Evaporiti
Un tip special de roca despre care uniformistii au pretins adesea ca este o dovada a unor perioade indelungate de timp este evaporitul. Acestea sunt straturi fie de sare obisnuita, fie de ghips sau de anhidrit. Termenul de „evaporit” presupune ca straturile au fost formate prin evaporare continua si indelungata din marile sau lacurile interne continatoare de ape saline. Fapt este insa ca nu exista lacuri sau mari actuale care sa formeze straturi de evaporit care sa poata fi comparate in vreun fel cu marile grosimi ale unor astfel de straturi din coloana geologica. Nu numai ca stravechile straturi de evaporiti sunt prea groase, dar ele sunt si prea pure ca sa se fi putut forma de-a lungul a milioane de ani prin evaporarea unei mari din erele anterioare. Aproape sigur, ele au fost formate fie tectonic, fie prin precipitare directa, nicidecum prin evaporare. Posibilitatea precipitarii directe a evaporitilor a fost demonstrata recent prin experiente de laborator:
„Urmatoarele concluzii se bazeaza pe rezultatele a trei experiente cu apa sarata si pe relatiile lor cu un model geologic.
1. Precipitarea sarii poate avea loc intr-un bazin marin prin amestecarea unor ape sarate de diferite compozitii si densitati.
2. Precipitarea are loc fara pierdere ulterioara prin evaporare. Precipitarea poate avea loc in ape sarate care au fost sub-saturate inainte de amestecare.”
In contextul unui cataclism hidraulic global, sunt usor de imaginat conditiile care ar putea duce la acest gen de precipitare. Probabil chiar mai semnificative in acest context sunt studiile geofizicianului rus Sozansky, care a aratat aproape concludent ca depozitele de „evaporit” sunt in realitate in cele mai multe cazuri produsul unei cauze ce actioneaza prematur prin miscari tectonice. Absenta ramasitelor de organisme marine in sarurile antice arata ca formarea sectiunilor purtatoare de sare nu este legata de evaporarea apei de mare din marile continentale.”
„Alte date geologice, cum ar fi marea grosime a depozitelor de sare, ritmul rapid de formare a sectiunilor purtatoare de sare, prezenta minereurilor de fier in saruri si straturile superioare in forma de sare nu sprijina teoria aluvionara.” „Analiza altor date geologice recente, inclusiv datele despre diapirele gasite in adancurile oceanului, permit sa se traga concluzia ca aceste saruri au iesit de la mari adancimi prin fisuri in timpul unor miscari tectotice. Procesul acesta este adeseori insotit de revarsarea de magme de bazin.”
Absenta totala a materialului organic in „evaporiti” este deosebit de semnificativa. „Este bine cunoscut faptul ca din punct de vedere chimic, sarurile sunt formatiuni pure care sunt lipsite de ramasite de organisme marine. Daca sectiunile purtatoare de sare s-ar fi format in lagune sau in mari marginale prin evaporarea apei de mare, atunci materia organica, in special planctonul, ar fi trebuit sa intre in bazinul de sare odata cu apa. Drept rezultat, sedimentele de la fund ar fi bogate in materie organica.” Astfel, straturile de evaporit constituie o problema serioasa pentru modelul uniformist. Nu exista nici un proces actual capabil sa produca astfel de formatiuni. Evaporitii favorizeaza clar modelul cataclismic.
Am discutat toate tipurile importante de roci si am vazut ca nici unul dintre ele nu este explicat prin procesele din zilele noastre si ca toate sugereaza o formare rapida.
Faptul acesta, desigur, sprijina concluzia anterioara care spune ca depozitele fosile descoperite in aceste roci cer si ele procese rapide de formare. Aceasta concluzie este confirmata in plus de o analiza a acelor depozite geologice care sunt de un interes economic special, si anume, carbunele, titeiul si minereurile metalifere.
Preceptia larg raspandita cum ca epoci indelungate ar fi fost necesare pentru producerea acestor materiale este incorecta. Sa le analizam pe rand pe scurt:
1. Carbunele
Carbunele este compus din mari mase de plante carbonizate. Totusi straturile de carbune sunt gasite de regula intercalate cu straturi de marna, calcar sau gresie. Mai mult, ele sunt uneori foarte groase si, de asemenea, ele se repeta uneori de zeci de ori intr-o sectiune verticala. Evident nu exista fenomen de natura aceasta care sa se produca astazi. Exista multe smarcuri cu muschi de turba, desigur, dar nici una dintre acestea nu coboara vertical in jos intr-o serie de straturi de carbune. Teoria uniformista a turbariei ca origine a stratului de carbune, este cu totul rupta de realitate. O foarte evidenta dovada ca straturile de carbune trebuie sa se fi format rapid este existenta trunchiurilor de copaci fosile de tip „polistrat”, cat si al altor fosile polistrat (adica, fosile care se extind prin mai multe straturi de carbune si de alte unitati de roca) in depozitele de carbune. „In 1959 Broadhurst si Magraw au descris un copac fosilizat in pozitie de crestere, din stratul de carbune de la Blackrod langa Wigan in Lancashire. Acest copac a fost pastrat ca o matrita, si datele disponibile sugereaza ca aceasta matrita a fost inalta de cel putin 12m. Copacul original trebuie sa fi fost inconjurat si ingropat de un sediment care s-a compactat inainte ca masa copacului sa se descompuna, asa incat cavitatea facuta vacanta de catre copac sa poata fi ocupata de un nou sediment care a format matrita. Aceasta denota un ritm rapid de sedimentare in jurul copacului originar.” Acesta nu este deloc un fenomen neobisnuit, ci este chiar foarte obisnuit. N. A. Rupke de la Princeton a dat numeroase exemple. Broadhurst spune de asemenea: „Este clar ca in pozitie de crestere, copacii sunt departe de a fi rari in Lancashire (Teichmuller, 1956, ajunge la aceeasi concluzie pentru copaci similari in straturile de carbune din Rhein-Westfalen), si probabil in toate cazurile trebuie sa fi fost un ritm rapid de sedimentare. Exista multe alte dovezi ca straturile de carbune au fost formate rapid, probabil prin transportarea de acumulari masive de plante de catre apele de inundatie, amestecate cu suvoaie alternative de nisip, mal, sau namol calcaros din alte directii. Aceste dovezi sunt insirate mai jos
a. Copacii fosili se gasesc adeseori stand inclinati si uneori chiar cu susul in jos in straturile de carbune.
b. Depozitele de carbune se despart uneori in doua straturi separate prin sedimente marine transportate.
c. Fosile marine (moluste, corali, bureti etc.) se gasesc adeseori in straturile de carbune.
d. Multe straturi de carbune nu au nici o urma de sol fosil sub ele. Luturile inferioare citate uneori nu au trasaturile caracteristice unui sol, si cele mai multe autoritati in materie cred acum ca ele sunt materiale transportate.
e. Bolovani mari se afla uneori in straturile de carbune.
f. Asa numitele stigmaria, descrise uneori ca radacini ale copacilor din stratul de carbune au fost descrise de catre Rupke a fi fragmente care nu apartin copacilor respectivi, ci in realitate au fost transportate acolo de curentii de apa.
Dar probabil ca cea mai concludenta dovada impotriva conceptului uniformist al originii carbunelui este chiar conceptul insusi – anume ca ar putea exista zeci de cicluri de crestere de turbarie, de depunere, de acoperire cu strat marin, de ridicare, de noua crestere de turbarie, si asa mai departe, fiecare astfel de ciclu durand epoci vaste de timp.
De exemplu, analizati urmatoarele:
„In cazul permo-carboniferului din India seriile Barakar ale seriilor Damuda, acoperind stratul de bolovani Talchir, includ numeroase straturi de carbune, unele dintre ele pana la o grosime de 30 m., aflate intr-un ciclu bine dezvoltat si adesea repetat continand gresie, marna, carbune… Vegetatia este considerata a fi o acumulare aluvionara.
„Conceptul de epirogeneza periodica este rezonabil, dar o incetare mai mult sau mai putin completa a sedimentarii clasice in bazinul lacustrin in timpul acumularii de carbune este greu de explicat pe baza unei origini total diastrofice. Ca o explicatie a celor 50 pana la 60 de cicluri ale sistemului Damuda, acest concept are un element de irealitate.” Noi sugeram ca modelul potopic al acumularii de vegetatie in formarea carbunelui este mult mai realist. Convertirea vegetatiei in carbune prin compresie adiabatica, (adica intr-un sistem inchis, fara castig sau pierdere de caldura) la incalzire si sub actiunea unor tensiuni de forfecare, este mult mai usor de vizualizat in contextul catastrofismului decat prin acumularea verticala inceata de sedimente.
2. Titeiul
Intocmai cum carbunele este un material format din plante fosile, cei mai multi geologi cred ca titeiul este format din ramasitele transformate ale milioanelor de animale marine surprinse de cataclism si ingropate, fiind compus in cea mai mare parte din partile moi ale nevertebratelor (desi exista dovezi ca la formarea titeiului au contribuit probabil si pestii ingropati). Modul exact de formare a titeiului este destul de obscur si, desigur, insusi lucrul acesta militeaza impotriva uniformismului. titeiul nu se mai formeaza astazi si nu se gaseste nici chiar in depozitele din pleis-tocen (epoca glaciala). Este aproape sigur ca titeiul s-a format printr-o ingropare cataclismica a unui vast numar de organisme marine.
Convertirea ulterioara a acestei materii organice in hidrocarburi si apoi in titei este mai mult o opera a temperaturii si a presiunii decat a timpului. Faptul ca nu sunt necesare ere indelungate a fost foarte clar aratat prin producerea de petrol in laborator, din gunoaie. „Exista sperante mari intr-un sistem care se perfectioneaza de catre oameni de stiinta si prin care se convertesc materiale organice in petrol si gaz, prin tratarea lor cu monoxid de carbon si apa la temperaturi si presiuni inalte. Folosind procesul de transformare a gunoiului in petrol, s-ar putea produce 1,1 miliarde de barili de petrol din 880 milioane de tone de gunoi organic potrivit pentru convertire (pe an).”
3. Metalele
Formarea depozitelor de minereu este de asemenea inexplicabila printr-un proces lent, uniformist. Modul lor de formare este departe de a fi cunoscut de geologi, dar in general se crede ca el este asociat cu scurgerile de magma. Tasnirile din roci eruptive au fost, asa cum s-a mai aratat, rapide si de scurta durata, asa incat acelasi lucru trebuie sa fie adevarat si cu privire la scurgerile metalice asociate cu ele. In orice caz, nimic de felul acesta nu se intampla astazi, nici chiar in eruptiile de lava vulcanica. Inca odata modelul uniformist se dovedeste a fi inadecvat. Modelul cataclismic pare a fi mai productiv, dar pana acum nu exista nici in acest model o explicatie specifica. Era paleozoica a fost marcata de depunerile de roci formate din carbonati, si totusi tipurile carbonatilor sunt cu totul subordonate in succesiunea moderna de sedimente. Herz (1969) atribuie formarea de anortozit „evenimentului anortozit”, care a fost probabil un mare cataclism in istoria precambriana a pamantului. Este posibil ca si alte tipuri de roci sa se fi creat in timpul si dupa evenimentele catastrofice de pe pamant.
Contemporaneitatea lumii fosile
Modelul creationist interpreteaza coloana ca fiind rezultatul unor depozitari esentialmente continue, care au avut loc intr-o perioada de timp relativ scurta – nu instantanee, desigur, ci intr-o perioada de luni sau ani, in loc de milioane de ani. In realitate, aceasta inseamna ca organismele care sunt reprezentate in registrul fosil trebuie sa fi trait toate in acelasi timp, si nu imprastiate in perioade separate de timp de-a lungul a sute de milioane de ani. Cu alte cuvinte, lumea fosila a fost foarte asemanatoare cu lumea noastra. Daca prezentul este realmente cheia pentru trecut, asa cum pretinde uniformismul, de ce ar fi surprinzatoare aceasta afirmatie? In lumea prezenta traiesc concomitent organisme uni-celulare, nevertebrate marine, pesti, amfibii, reptile, pasari, mamifere si oameni. Singurul motiv care ne impiedica sa credem ca in trecut ele au trait contemporan unele cu celelalte este presupunerea evolutiei. In afara de aceasta premiza, nu exista nici un motiv sa ne indoim de faptul ca omul a trait in acelasi timp cu dinozaurii si cu trilobitii. Este necesar, deci, sa luam in considerare urmatoarele doua intrebari: (1) Exista dovezi in coloana stratigrafica despre o continua depozitare de la inceput pana la sfarsit? Si (2) Exista dovezi ca fosilele din diferite „ere” din coloana au trait in realitate in acelasi timp? Raspunsul la ambele intrebari este „da”. Sa luam intai in discutie problema continuitatii straturilor. Pentru a evalua corect factorul timp in depozitarea acestor straturi sedimentare trebuie sa se ia in considerare natura proceselor hidraulice care l-au depozitat. Aceasta necesita o anumita cunoastere a mecanismelor sedimentarii. Fiecare strat poate avea o grosime de la mai putin de un centimetru pana la mai multi centimetri. El se distinge de straturile de deasupra si dedesupt prin „planurile de stratificare” de la interconexiune. Straturile adiacente pot fi din acelasi material, pot contine aceleasi tipuri de fosile si pot arata foarte asemanator cu el. Planurile dintre ele insa arata ca a intervenit o mica diferenta care denota o intrerupere, fie o pauza in cadrul procesului de depozitare, fie o mica schimbare a uneia sau a mai multor caracteristici ale curentului depunator de sedimente. Fenomenul transportarii si depozitarii de sedimente este foarte complex si depinde de multi si diversi factori: viteza curentului, directia curentului, volumul curentului, adincimea curentului, latimea curentului, inclinarea canalului, asperitatile canalului, temperatura apei, caracterul materialelor din patul stratului, alimentarea cu sediment a curentului, substantele chimice dizolvate si altele. Daca oricare dintre factorii acestia se schimba, atunci caracteristicile sedimentare ale curentului se schimba, in consecinta, se formeaza un plan de stratificatie la orice suprafata de depozitare si un nou strat incepe sa se formeze cu caracteristici putin diferite.
Sa presupunem insa ca apare o perioada indelugata de intrerupere a procesului de depozitare deasupra unui anumit strat. Daca apa continua sa curga, stratul incepe sa fie erodat, sau cel putin cutele si alte neregularitati de pe suprafata lui vor fi erodate. Daca insusi curentul de apa inceteaza, atunci va avea loc eroziunea subaeriana. Este posibil ca straturile sa fie chiar ridicate si inclinate, asa incat perioada de eroziune sa „trunchieze”, adica sa reteze asternuturile. Suprafata rezultata va deveni, in orice caz, o suprafata erozionala. Daca suprafata trunchierii este paralela cu planurile de stratificare, ea se numeste „disconformitate” sau „paraconformitate”- daca este in unghi cu ea, se numeste „neconformitate”. Cand exista o neconformitate intre doua straturi, este evident ca a existat o perioada de eroziune intre ele. O paraconformitate, insa, este greu sau chiar imposibil de distins de un plan normal de stratificare, decat prin absenta neregularitatilor de suprafata normale la planul asternutului; ori poate printr-o schimbare in continuturile mineralogice sau paleontologice ale asternuturilor dedesubt sau de deasupra. Ei bine, o neconformitate ar putea fi conceputa ca indicand o indelunga perioada de eroziune. S-ar putea presupune la prima vedere ca neconformitatile majore ar putea fi folosite pentru a nota o intrerupere de timp – probabil sfarsitul unei epoci geologice si inceputul alteia. Problema este insa, ca nu exista o neconformitate universala. O intrerupere de timp intr-o regiune poate sa nu se observe deloc intr-o alta regiune. „Folosirea neconformitatilor ca granite de timp in stratigrafie ar trebui sa fie abandonata. Datorita esecurilor inregistrate in folosirea neconformitatilor ca indice de timp, granitele de timp in stratigrafia paleozoicului si a epocii ulterioare trebuie definite prin timp – deci prin faune.” Citatul de mai sus arata ca singurul mijloc prin care se poate spune cand s-a terminat o epoca si cand a inceput alta este prin registrul fosil. In scopul acesta o paraconformitate ar trebui sa fie tot atat de folositoare cat si o neconformitate, deoarece o schimbare in faune poate fi observata indiferent de inclinarea planurilor de asternere a straturilor care le contin. Si Jeletzky observa lucrul acesta: „Este intr-adevar un fapt stabilit ca unitatile de roca (fizicostratigrafice) si granitele lor trec adeseori dincolo de planurile de timp geologic in modul cel mai neregulat chiar si in cadrul celor mai scurte distante.” Deci, de vreme ce neconformitatile nu indica necesarmente o pauza de timp semnificativa, este oare posibil ca astfel de intreruperi sa fie indicate prin schimbari in colectia de fosile?
Lucrul acesta a fost adeseori presupus; de fapt, insasi scara de timp geologica a fost stabilita initial de catre geologii secolului al 19-lea in mare masura pe aceasta presupunere. Dar chiar si aceasta venerabila credinta geologica este pusa acum sub semnul intrebarii: „Granitele dintre ere, perioade si epoci pe scara de timp geologic denota in general schimbari bruste si semnificative in caracterul ramasitelor fosile. De exemplu, se presupunea ca granita dintre perioadele triasic si jurasic din era mezozoica (acum aproximativ 180 milioane de ani) este marcata de aparitia spontana de noi specii. O reevaluare a datelor de catre Jost Wiedmann de la Universitatea din Tubingen, Germania, ne da o imagine si mai clara a evolutiei la granitele mezozoicului (de la 225 milioane pina la 70 milioane de ani in urma). El trage concluzia ca nu au existat stingeri de specii pe scara mondiala si nici aparitii spontane de noi specii la granite.” Ei bine, cele doua granite citate (cea dintre paleozoic si mezozoic si cea dintre mezozoic si cenozoic) sunt cele mai importante si mai fundamentale dintre toate. Daca nu exista o intrerupere de timp observabila intre acestea, nici in ce priveste unele neconformitati fizice si nici schimbari in faune, atunci nu exista asemenea intreruperi nicaieri! Cu alte cuvinte, registrul stratigrafie arata ca fiecare „era” se imbina gradat si imperceptibil cu urmatoarea „era”. Nu se poate determina in realitate in mod strict unde sfarseste o epoca si unde incepe alta. Cu alte cuvinte, nu exista intreruperi de timp; registrul este continuu.
Acum reamintiti-va ca fiecare dintre unitatile individuale de roci arata dovezi de formare rapida. Depozitele fosile, care dateaza unitatile de roci, sunt toate dovezi de formare rapida. Daca nu exista intreruperi de timp intre diferitele ere (sau, mai precis, intre diferitele sisteme stratigrafice despre care se presupune ca denota diferitele ere), atunci se pare ca este absolut necesar sa tragem concluzia ca intregul asamblaj de unitati de roci care constituie coloana geologica arata semnele unei formari rapide.
Sa rezumam acest lant de rationamente:
1. Fiecare strat trebuie sa se fi format rapid, deoarece el reprezinta un set constant de factori hidraulici care nu pot ramane constanti foarte mult timp.
2. Fiecare strat succesiv dintr-o formatie trebuie sa fi urmat rapid dupa stratul precedent, deoarece neregularitatile suprafetei sale n-au fost trunchiate de eroziune.
3. Prin urmare, intreaga formatie trebuie sa se fi format continuu si rapid. Lucrul acesta este confirmat in plus de faptul ca tipul specific de roca necesita o formare rapida iar continutul sau fosil necesita o ingropare rapida si permanenta.
4. Cu toate ca formatiunea poate fi acoperita de o neconformitate, nu exista o neconformitate care sa fie extinsa peste tot pamantul, asa incat daca ea este trasata lateral destul de departe, ea se va schimba imperceptibil intr-o alta formatiune, care deci o succede in mod continuu si rapid, fara o intrerupere de timp la punctul acela.
5. Acelasi rationament va arata ca straturile celei de a doua formatiuni au fost formate tot rapid si continuu, si asa mai departe la a treia formatiune care undeva o succede pe a doua.
6. Astfel, strat dupa strat, si formatiune dupa formatiune se poate trece prin intreaga coloana geologica dovedindu-se ca toata coloana s-a format rapid si continuu.
7. Imbinarea unei formatiuni cu urmatoarea este indicata in plus de faptul bine-cunoscut ca exista rareori o granita fizica clara intre formatiuni. Mai adeseori tipurile de roci tind sa se imbine si sa se amestece una cu alta printr-un strat de trecere de o grosime considerabila. Prin urmare, se pare clar ca la prima noastra intrebare, si anume daca este coloana geologica continua, si nu sporadica, s-a raspuns afirmativ. Caracterul rapid, chiar cataclismic, al formarii celor mai multe dintre unitatile sale sunt un argument clar al formarii rapide a intregului sistem. Cealalta intrebare este daca exista dovezi ca organismele fosile din diferite „epoci” ar fi putut in realitate sa fi trait in aceeasi perioada unele cu altele. Cu alte cuvinte, este coloana geologica o realitate obiectiva, cu fosile distinctive specifice fiecarei componente a ei, sau este ea partial un sistem artificial bazat pe modelul evolutionist? In capitolul precedent am aratat multe dovezi ca plantele si animalele fosile au fost in mare parte aceleasi ca si astazi. Si lor li se aplica acelasi sistem de clasificare, cu aceleasi categorii si cu aceleasi goluri intre categorii. Cele mai multe plante si animale din zilele noastre pot fi gasite si in fosile si o mare parte dintre animalele si plantele fosile traiesc inca si astazi, mai ales cand admitem existenta variatiilor din cadrul soiurilor, survenite in urma adaptarii la schimbarile din mediu.
Toate acestea sunt indicatii ca multe organisme ale registrului fosil, din toate „erele” au fost in realitate contemporane unele cu altele, de vreme ce ele au si supravietuit pana astazi. Creationistii nu pun la indoiala validitatea generala a coloanei geologice, cel putin ca indicator al ordinei obisnuite a depozitarii fosilelor. Exceptiile de la aceasta ordine obisnuita (si ele sunt multe) sunt in realitate mult mai usor de rezolvat in contextul modelului cataclismic (de fapt, ele sunt prezise de el) decat in contextul modelului evolutionist.
Exceptiile la ordinea standard din coloana geologica sunt de doua feluri: (1) localitati unde straturi atribuite unei ere „mai vechi” in coloana se gasesc odihnindu-se corespunzator deasupra straturilor atribuite unor ere „mai noi”, (2) straturi in care doua sau mai multe feluri de fosile atribuite fiecare dintre ele unei alte „ere” se gasesc impreuna. Ambele tipuri se gasesc foarte frecvent si atat evolutionistii cat si creationistii recunosc lucrul acesta. Creationistii, ca si evolutionistii, recunosc ca aceste situatii nu sunt normative ci constituie o exceptie. Trebuie sa stabilim ca ordinea standard din coloana geologica este intr-adevar ordinea prezisa in modelul cataclismic. Modelul creationist postuleaza ca toate organismele din registrul fosil au fost la origine create contemporan de catre Creator in timpul perioadei creatiei. Ele au trait astfel in aceeasi lume, intocmai cum plantele si animalele echivalente traiesc toate in lumea prezenta. Totusi, ele au trait in comunitati ecologice, intocmai cum se intampla si astazi. Omul nu a trait impreuna cu dinozaurii si cu trilobitii asa cum, de exemplu, nici astazi nu traieste la un loc cu crocodilii si cu stelele de mare. Imaginati-va apoi un urias cataclism hidraulic napustindu-se peste lumea actuala, cu suvoaie de ape turnand intr-una din ceruri si tasnind continuu din crusta pamantului, pretutindeni pe pamant, saptamani de-a randul, pana cand intregul pamant este cufundat sub ape, cataclism insotit de revarsari de magma de sub mantie, de gigantice miscari de pamant, alunecari de terenuri, de miscari seismice ale oceanelor si de explozii. Mai devreme sau mai tarziu toate animalele de uscat ar pieri. Multe animale marine ar pieri, dar nu toate. Fiintele umane ar inota, ar alerga, s-ar catara si ar incerca sa scape din inundatii dar, cu exceptia unora care ar reusi sa se salveze in corabii puternice, rezistente la valuri mari si bine inchise, toti ar pieri in cele din urma inecati de ape sau printr-un alt gen de moarte. Solurile ar fi curand dizolvate si carate, iar copacii si plantele ar fi dezradacinate si purtate de ape catre mare in incalcituri masive, in cele din urma dealurile si muntii s-ar dezintegra si ar curge in jos in uriase alunecari de teren si in curenti involburati. Bucati de stanca ar crapa si ar salta si treptat ar fi rotunjite, amestecate si presate in blocuri eratice cu pietris si nisip. Vaste mari de nori si de roca ar curge la vale, prinzand in cale multe animale si ingramadind mase uriase de plante cu ele. Pe fundul oceanului, sedimente ce se vor fi ridicat in sus cu ape subterane si cu magme, ar ingropa hoarde de nevertebrate. Apele ar suferi schimbari rapide de temperatura si salinitate, s-ar forma enorme maluri si imense cantitati de substante chimice ar fi dizolvate si dispersate prin toate caile marine. In cele din urma, sedimentele si apele de pe uscat s-ar amesteca impreuna cu cele din ocean. In final, sedimentele s-ar aseza pe masura ce apele s-ar linisti, substantele chimice dizolvate ar precipita ici si colo unde temperatura si salinitatea le-ar permite-o, si peste tot pamantul s-ar forma mari depozite de sedimente, care in curand s-ar cimenta in roca. Descrierea de mai sus este doar o schita sumara a marii varietati de fenomene care ar insoti un astflel de cataclism. Insasi complexitatea modelului il face extrem de multilateral in capacitatea lui de a explica o larga diversitate de date (cu toate ca, trebuie sa admitem ca faptul acesta il face greu de testat).
Dar subiectul imediat al discutiei noastre este acela de a vedea ce ordine a fosilelor s-ar crea printr-un astfel de cataclism in coloana geologica. Un mic efort de gandire ar da repede nastere urmatoarelor preziceri evidente:
1. In general, ar fi mult mai multe animale marine nevertebrate prinse si ingropate in sedimente decat alte specii, deoarece ele sunt mult mai numeroase decat celelalte, si, fiind relativ imobile, nu ar fi in stare sa scape.
2. Animalele prinse si ingropate ar fi in mod normal ingropate cu altele care traiesc in aceeasi regiune. Cu alte cuvinte, colectiile fosile ar tinde sa reprezinte comunitatile ecologice din lumea precataclismica.
3. In general, tendinta ar fi ca animalele care traiau la nivelele cele mai de jos sa fie ingropate la nivelele cele mai de jos si asa mai departe, cu nivelele din straturi reprezentind nivelele relative de habitat sau de zone ecologice.
4. Nevertebratele marine s-ar gasi normal in rocile de la baza oricarei coloane geologice locale, de vreme ce ele traiesc pe fundul marii.
5. Vertebratele marine (pestii) s-ar gasi in roci amplasate mai sus decat nevertebratele care locuiau pe fundul marii. Pestii traiesc la nivele mai ridicate si au putut astfel sa scape mai mult timp de ingropare.
6. Amfibiile si reptilele ar tinde sa se afle la un nivel si mai ridicat in amestecul de sedimente de la interferenta dintre uscat si ape.
7. Daca vor exista sedimente terestre sau plante si animale de uscat in straturile inferioare ale coloanei, acestea ar fi putine.
8. Prima aparitie a plantelor de uscat in coloana va fi esentialmente acolo unde se vor gasi amfibiile si reptilele, adica acolo unde aglomerarile de vegetale de mlastina si campie au fost aduse la malul marii de raurile umflate.
9. In straturile marine, unde s-au fosilizat nevertebratele, acestea vor tinde pe plan local sa fie sortate hidrodinamic in grupuri de aceeasi marime si forma. Mai mult, pe masura ce apele tasnitoare turbulente se vor linisti iar sedimentele se vor aseza, animale mai simple, mai apropiate de forma sferica sau de cea hidrodinamica vor tinde sa se depuna primele, datorita rezistentei mai mici a apei. Astfel fiecare soi de nevertebrate marine va tinde sa apara in forma ei cea mai simpla la nivelul cel mai jos si asa mai departe.
10. Mamiferele si pasarile se vor gasi in general la nivele mai inalte decit reptilele si amfibiile, atat datorita habitatului lor, cat si datorita mobilitatii lor mai mari. Oricum, se vor gasi putine pasari, numai pasari epuizate si surprinse ocazional fiind ingropate in sedimente.
11. Datorita tendintei instinctive a animalelor superioare de a se aduna in turme, mai ales in vreme de primejdie, daca fosilele acestor animale vor fi gasite, ele vor fi in numar mare.
12. In mod similar, tendinta este ca aceste animale superioare (vertebrate de uscat) sa fie segregate pe vertical in coloana, in ordinea marimii si a complexitatii, datorita capacitatii animalelor mai mari si mai diversificate de a scapa de ingropare pentru o perioada mai indelungata.
13. Foarte putine fosile si unelte ale omului vor fi gasite. Oamenii vor scapa de a fi ingropati in cele mai multe cazuri, dar pentru cei care nu vor scapa, dupa retragerea apelor trupurile lor vor zace pe pamant si se vor descompune. Acelasi lucru se va intampla cu structurile si cu uneltele lor mai usoare in timp ce obiectele lor metalice mai grele se vor duce la fund si vor fi ingropate atat de adanc in sedimente, incat probabil ca nu vor mai fi descoperite niciodata.
14. Ne-am astepta ca toate prezicerile de mai sus sa aiba loc dupa un calcul statistic, dar datorita naturii cataclismice ale fenomenelor, ele vor admite si multe exceptii din fiecare categorie. Cu alte cuvinte, modelul cataclismic prezice ordinea generala si caracterul general al depozitelor dar permite si exceptii ocazionale. Ei bine, nu se poate nega cu nici un chip ca prezicerile de mai sus din modelul cataclismic sunt confirmate explicit in coloana geologica. Astfel ordinea generala de la simplu la complex in registrul fosil din coloana geologica, considerata de evolutionisti ca dovada principala a evolutiei este prezisa tot asa de catre modelul rival, doar ca acesta o face cu mai multa precizie si detalii. Dar tocmai exceptiile sunt inamicele modelului evolutionist.